Trag linie pe 2008

2008... Da, un alt an care trece şi face ca umanitatea să îmbătrânească sau să se deştepte sau să evolueze... Nu-mi dau seama exact. N-am absolut niciun regret legat de anul 2008. Nu regret nimic din ce am făcut, ce am zis. Îmi asum în totalitate reacţiile, vorbele, gândurile şi ideile. Nu-mi cer scuze pentru niciuna din cele enumerate pentru că sunt ale mele, îmi aparţin. Regretele nu sunt pentru mine şi nici scuzele care vin doar să justifice nişte scăpări sau erori grave. Scuzele vin pe moment şi vin din suflet, doar atât. Încerc să rememorez pur subiectiv şi, implicit personal, ceea ce mi s-a întâmplat (fizic sau mental) interesant în anul ce azi se va sfârşi. 2008 mi-a adus şi clipe fericite, dar şi tristeţi. Ca fiecărui om. Îmi amintesc de toate. Fără excepţie pentru că din fiecare am avut de învăţat o lecţie clară, deşi uneori dură. În mai 2008, am reuşit să prezint şi să organizez Festivalul de Teatru Primavera, alături de mulţi oameni dragi mie cărora le mulţumesc. În iunie 2008, am simţit că nu mai pot şi nu mai trebuie să tac. Am muncit şi mi-am creat propriul blog de atitudine pentru că simt că naţia asta "tristă" duce lipsă clar de atitudine şi de ceea ce implică ea. Mă bucur că demersul meu a avut ecou. Mulţi tineri mi-au arătat că le pasă. În septembrie, am primit un bobârnac, un ghiont, o lovitură sub centură, indirectă, de la viaţă. Un îngeraş de copil părăsea lumea asta după o luptă crâncenă cu moartea. Am plâns, am reflectat mult şi am simţit că nu există decât o singură cale: aceea de a merge mai departe. În iulie, m-am bucurat de peisaje minunate în Corfu alături de colegi şi prieteni. În septembrie, Turcia (Antalya) a fost destinaţia care m-a făcut să mă relaxez şi sa uit de mine şi de toate lucrurile nefaste ce mă înconjoară. În iunie, la finele unui an şcolar solicitant, mi-am dat seama că, în dauna tuturor cunoştinţelor din lume, calitatea umană primează. Şi m-am simţit uşurat. În decembrie, am dansat la Balul Fanteziei, balul elevilor de clasa a 12-a, ca o avanpremieră la propriul meu bal de anul viitor. Mi-am făcut şi debutul (oficial, să zicem) , timid poate, în televiziune, prin câteva interviuri. În aceeaşi lună decembrie, mi-a făcut o plăcere deosebită să prezint gala Impreună de Sărbători care s-a bucurat de un succes neaşteptat, zic eu. În 2008, am cunoscut oameni noi şi interesanţi (Dan Vîlcea, Cătălina, Adi Elekeş, Anca, Robert, Gabi) , am revăzut persoane datorită cărora sunt ceea ce sunt (Lumi, d-na Banu, d-na Brânzea, d-na Cioroianu şi lista poate continua...), am pierdut oameni dragi... În 2008, mi-am întărit şi mai tare crezul care-mi "şopteşte" zilnic la ureche: "Viaţa e frumoasă, Bogdane!". Pentru mine a fost mereu aşa. În 2008, am realizat că sunt alergic la prostie şi şmecherie. 2008 m-a făcut să-mi fie scârbă de sistemul de învâţământ din ţărişoara asta care mi se pare "jegos" (ca să parafrazez o minunată doamnă profesoară). Astfel, îmi doresc tot mai tare să-mi iau tălpăşiţa şi să plec spre ţări străine. Dar unii oameni (de valoare, zic eu + parte din familie) e posibil să mă facă să mă răzgândesc. În 2008, câţiva oameni m-au dezamăgit. M-am gândit mult la cauze şi consecinţe. Am ajuns şi la o concluzie dată de un optimism cu gust amar: omul e făcut ca să dezamagească. Simplu şi sec. Poate greşesc eu şi gândesc pripit... În 2008, am învăţat să-mi pese puţin spre deloc de ce zice, crede sau aberează lumea. Lume, aşadar, grăieşte că nici în cot nu mă doare! În 2008, am discutat cu tineri care, cred eu, că pot schimba ceva în Românica noastră dragă. 2008 m-a întărit ca personalitate, ca om, ca elev. Am devenit imun la multe lucruri şi persoane/personaje jenante, cârcotaşe, penibile în răutatea lor. În 2008, am învăţat să-mi pese, am învăţat să nu mai tac când ceva merge prost, am învăţat că trebuie să mă implic ca să se schimbe ceva. Îţi trebuie curaj, încredere, voinţă. Am învăţat că, într-o societate dominată de gherţoi nesimiţiţi, de oameni fără caracter, de şmecheri fără diplomă, nu trebuie să fii modest tot timpul, ci doar atunci când e necesar. Pentru 2009, am o mulţime de idei şi planuri pe care trebuie să le pun în aplicare. Despre unele dintre ele cu siguranţă veţi afla... De obicei, obişnuiesc să privesc în perspectivă, anticipând oarecum ce mă aşteaptă. O să fie un an greu, ştiu, dar o să lupt mai tare decât până acum, o să mă zbat, pentru că am multe de demonstrat oamenilor care îmi acordă încrederea lor (zi de zi). Vă urez un an 2009 în care, în primul rând, sănătatea să primeze! Fie ca toţi să aveţi parte de bucurii, împliniri (sufleteşti şi materiale) şi vise! Căutaţi-vă visele şi credeţi cu tărie în ele! Un an minunat tuturor! Nu uitaţi să luaţi atitudine şi în 2009 pentru că atitudinea face diferenţa!

P.S: Despre viaţa mea personală o să vorbesc atunci când consider eu de cuviinţă (poate niciodată public aici pe blog). Aşa că, micilor cretinoizi care n-aveţi ce face şi bârfiţi ca nişte curci plouate, vă dau şi în 2009 şansa să daţi frâu liber imaginaţiei voastre bolnave şi să inventaţi eventual romane-fluviu despre mine! Mă doare drept în başcheţi!

Un dar special de Sărbători

Crăciunul a trecut dacă stăm să privim calendarele. Însă Sărbătorile de Iarnă continuă, eu aşa simt. Dacă tot românul şi-a umplut până la refuz (poate) intestinul gros în această perioadă, e bine să ne gândim şi la semnificaţia intrinsecă a Sărbătorilor, nu numai la cadouri multe, sarmale, cârnaţi şi eventual câteva kilograme în plus. Crăciunul e, peste toate astea, un eveniment al sufletului. Multă lume scria şi mă îndemna să fiu mai bun în această perioadă. Nu numai pe mine, ci pe toţi, în general. Nu ştiu dacă ăsta e mesajul adevărat al Sărbătorii acesteia minunate. Eu merg pe principiul lui Dalai Lama, atunci când vrei să fii bun cu adevărat şi nu doar să înşirui nişte cuvinte, nişte vorbe. El spunea aşa: "Fii bun ori de câte ori e posibil! Şi e posibil întotdeauna." Mai are vreun rost să comentez? Categoric nu. O să merg mai departe şi o să spun că în perioada asta nu trebuie nu numai să înfulecăm ca nişte saci fără fund, ci trebuie să ne hrănim şi sufletul. Cu riscul de a fi acuzat de prea mult romantism sau de orice altceva, chiar dacă nu v-am urat nimic de Sărbători, o să vă fac un dar, zic eu. O melodie cântată din suflet pentru suflet. Am ascultat-o acum ceva vreme vreo 3-4 zile încontinuu. E sublimă, superbă, înălţătoare, minunată, extraordinară. Sau, mai simplu: de nedescris în cuvinte... Îţi umple sufletul şi inima de căldură. Aştept păreri despre o asemenea mostră de frumos! 

P.S: Poţi să urăşti melodia asta, limba franceza sau orice altceva, însă când vezi şi asculţi mii de oameni fredonând acelaşi cântec la unison, nu poţi decât să te emoţionezi... şi să te bucuri că aşa ceva există!

Lara Fabian - Je t'aime:

Cum să te prostească Iliuţă, frate?

Eu sunt unul dintre duşmanii declaraţi ai somnului. În ultimii 3-4 ani nu cred că m-am culcat mai devreme de ora 1 pentru că mereu am câte ceva de făcut sau pentru că mai butonez aiurea telecomanda în speranţa că voi găsi ceva interesant de văzut la TV. Aşa mi s-a întâmplat şi acum câteva seri. Zapez eu ce zapez pe la 1:30 noaptea şi îmi opresc atenţia asupra Antenei 1 unde, de obicei, sunt piţipoancele alea stresante care vorbesc mult şi fără rost ca să te convingă să le bagi un bănuţ în buzunar prin concursurile lor pentru retardaţi mintal. Pe postul cu pricina era un băieţaş cu privire de bou speriat şi faţă de poponaut în acelaşi timp (n-are de ce să se simtă jignit că asta-i realitatea). Sub el văd că scrie cu ditamai literele: "Iliuţă - numerologie". Atunci zic să stau să mă uit la el că poate o fi vreun doctor docent în numerologie şi prima mea impresie e de neam prost. Şi fac greşeala să-l şi ascult. Săracu' de el... În afara faptului că e peltic, e şi agramat şi simte mereu nevoia să încheie fiecare propoziţie (că la fraze n-a ajuns încă) cu "totuşi". Nu ştiu, frate, cine l-o fi angajat, dar băiatul ăla ar trebui să fie undeva prin clasa a 3-a primară sau aşa ceva. Aşteptam cu o emoţie crescândă să sune primul telespectator ca să ascult ce poate să-i debiteze mintea micuţului cretinoid (ca să vedeţi cu ce-mi pierd eu minute preţioase din viaţă). Şi, într-un final, când eu aveam nevoie de nişte pastile de nervi ca să-l mai suport pe Iliuţă ăla mic şi peltic încă 3 secunde, ei bine, da, minunea s-a întâmplat! Un naiv a sunat! Tarifele la astfel de excremente televizate sunt destul de mari, zic eu, dacă nu extrem de mari (1,19 ieuro/minut). I-a spus cretinelului data naşterii, după care micuţul Nostradamus şi-a început pledoaria care n-avea absolut nicio legătură cu viaţa bietului naiv care plătise ca să fie prostit în direct. Şi atunci mă întreb: cam câţi neuroni în moarte clinică trebuie să existe în căpşorul tău ca să crezi că un papagal peltic e în stare să-ţi ghicească viitorul stând cu o amărâtă de foaie în faţă??? Cam cât de naiv şi prost trebuie să fii? Băi fraţilor, mai treziţi-vă odată că suntem deja în secolul 21! Nu mai speraţi să aflaţi dacă în noaptea următoarea veţi merge de 2 sau de 3 ori la budă! Ca să vedeţi că expertul numerolog Iliuţă (că parcă ai lui nu puteau să-l numească Ilie, Ilioi sau oricum altcumva) este ceva de te iei cu mâinile de creierii capului şi-ţi vine să alergi vreo 10.000 km, am găsit şi o înregistare cu analfabetul peltic. Luaţi de vă râdeţi!

P.S: Nenea Iliuţă, spune-i lu' nea Felix (Dan Voiculescu) să-ţi dea bani de-o ciungă ca să-ţi cumperi şi tu altă cămaşă că pe aia în carouri o porţi de când se bătea Ştefan cu turcii! Ruşinică!

UPDATE: Aseară pe la 12 noaptea, "În gura presei", Mircea Badea şi Marius Tucă s-au declarat şi ei fani Iliuţă - numerologie. Deci nu sunt singurul tâmpit... Măcar atât!

Duduia Nuţi Udrea e şefă la Turism

N-am mai scris de o bună bucată de vreme şi nu vreau să las evenimentele să treacă pe lângă mine. Or fi crezut "cocostârcii" că au scăpat de mine, însă nu, sunt tot aici, mai înverşunat ca niciodată şi cu un mare chef de luptă cu inapţii, inepţii şi prostia. Acum câteva săptămâni au avut loc alegerile parlamentare pentru prima dată uninominale. Adică un mare nimic. În afara schimbării modului de desfăşurare şi organizare a alegerilor, nimic nou sub soare. Aceleaşi campanii infecte cu multe sacoşe pline cu arpacaş şi, eventual, un pix cu juma' de mină, aceleaşi veşnice promisiuni electorale, aceleaşi partide... Însă parcă ceva s-a schimbat: lupta pentru ciolan care mie mi se pare că a devenit mult mai mare. Toată lumea aleargă după ciolan chiar dacă e nevoită să facă sute de compromisuri şi concesii. De unde atâta moralitate, de unde atâtea viziuni politice, de unde atâta atitudine??? De nicăieri. Dacă înainte de alegeri, PDL şi PSD îşi dădeau lovituri grele la fluierul piciorului ca la un meci de fotbal de Divizia a 3-a, acum se iubesc ca doi îndrăgostiţi care au fluturi în stomăcel. Au pus de o cârdăşie (minunata alianţă pentru România: PDL-PSD-PC) şi au început să împartă ciolanul, respectiv, funcţiile. Emil Boc sau "piticul de grădină cu palton", cum îl denumea Ciutacu, a fost desemnat de Băse în funcţia de premier, după ce fosila de Stolojan a renunţat. Iar micuţul preşedinte de partid şi primar al Clujului şi-a format un cabinet de miniştri. Unii dintre ei sunt nişte iluştri necunoscuţi, dar asta nu e important. Alţii sunt cunoştinţe vechi (alde Gabriel Oprea, Radu Berceanu sau Ilie Sârbu) care au supt mult şi bine sângele poporului până acum. Însă cea mai tare desemnare EVER e cea a duduii ce poartă câte Vuittoane vrea muşchiul ei pe braţ şi anume: madame Nuţi Udrea. Ea este cea care îi ştergea botoşeii prezidenţiali lui Băse ori de câte ori avea nevoie. În plus, e soţia lui Cocoş. Dar nu orice cocoş, ci Dorin Cocoş, nenea ăla care a făcut un car de bani în Bucureşti cu parcările. Deci, de mâine încolo o să trăiesc într-o ţară în care Udrea e ministrul Turismului, fraţilor! Ea, femeia-model care dădea cu mopul în campanie până-i săreau başcheţii din picioare, femeia care utiliza forţa brută pentru a planta nişte copăcei, cea care mergea cu balerini în picioare pe nişte coclauri de unde nici tancurile sovietice nu te mai salvau, cea care a croşetat în direct la TV, cea care ne-a adus aminte că cârnatu' de Pleşcoi e de mare fiţă (cacofonia e intenţionată, băi intelectualilor), ei bine, ea este ministru în Românica. Adică ceva mai bine de o treime din poporul ăsta a fost la vot ca să o pună PDL-ul pe fătuca Udrea ministru? Păi iată că da. Aşadar, trăim într-o ţară cu adevărat minunată dacă partidul ăsta de pseudo-intelectuali n-a avut pe altcineva pentru funcţia de ministru al Turismului. Daţi-vă seama câte lucruri ştie madame Udrea despre paltforme-program, despre legi ordinare şi organice, despre pluralismul politic şi management-ul hotelier! Oricum mi se pare că avem o clasă politică minunată, fantastică! Pe domnia ei mai bine o puneau ministru la Ministerul Shoppinguitului sau la Ministerul Silicoanelor. Era mai avantajos, zic eu. Doamna Udrea, eu sunt fanul nr.1 declarat al dumneavoastră! Oriunde altundeva, dar nu în politică! 

Câtă viziune politică credeţi că ascunde Nuţi Udrea în decolteul afişat generos? Să fie o viziune, să fie două?

Avem una bucată blondă, una bucată poşetuţă de firmă şi... bineînţeles una bucată "mână erectă"! Aţi ghicit!

Timpul trece, noi nu te uităm

Vinerea trecută, pe 21 noimebrie, a avut loc Balul Bobocilor cantacuzini care are loc în fiecare an prin luna noiembrie. Ăsta e un adevărat eveniment pentru un orăşel de nici 15.000 de locuitori cum e Sinaia, dar care are un colegiu cu care se poate mândri oriunde fără a se considera în vreun moment inferior. Am fost şi eu prin zonă împreună cu parte din colegii mei, că doar aşa facem în fiecare an. Lume multă, boboci care mai de care mai emoţionaţi, fătuci cu boticul înţesat de gloss, muzică bună (adică mie mi-a plăcut), profesori scoşi din sălile de clasă şi aduşi pe ringul de dans. Eu m-am distrat, nu pot să zic nu, însă concursurile de Miss şi Mister au fost cam răsuflate, cu probe "obosite" deja de timp şi cam fără farmec... Însă din alt motiv scriu acest post. Balul a început cu un filmuleţ făcut în memoria Alexuţei, îngeraşul care va rămâne mereu în inima noastră. A fost de-a dreptul emoţionant. Roxy, colega mea dragă şi sora Alexicăi, a scris un text pe care voia neapărat să-l citească acolo, în faţa tuturor. Nu i s-a permis însă pentru că aşa suntem noi: ne ferim de întristări, uităm că, deşi sună teribil, moartea face parte din viaţă. Ulterior, ea m-a rugat să postez textul acela pe blog-ul meu. Am acceptat imediat, fără nicio problemă din mai multe motive pe care n-o să vi le spun acum. În cele ce urmează, aveţi textul pe care l-am primit, scris de Roxy din perspectiva surorii ei:

"Ei bine,aşa a început totul...am aflat că...sunt bolnavă...am căzut din punct de vedere psihic...nimic nu era clar...erau doar presupuneri şi incertitudini...toţi cei din jur mă sunau...vroiau să mă vadă...sora mea nu pleca de lângă mine...mamei îi simţeam respiraţia în fiecare minut...Am aflat într-un final despre ce era vorba...era o boală cumplită...dar m-am hotarat să lupt...eram la o vârstă la care nu puteam să mă dau batută...aveam toată viaţa înainte...nu puteam să renunţ...aşa că am continuat să lupt...fiecare răsărit reprezenta o reuşită...îmi dădea putere,chiar dacă îl priveam de pe geamul clinicii,mă dezmierda în fiecare dimineaţă...visam mereu să nu mă mai întorc acolo...să rămân acasă...să cânt la chitară...visam...să pot sa mai skiez o dată...să pot să mai fiu Eu...acel copil care păşea uşor spre adolescenţă...acel copil plin de voioşie,care zâmbea mereu...căruia i se vedea fericirea în sclipirea ochilor...întotdeauna credeam că nu m-am distrat cât a trebuit...că trebuia să fac multe lucruri...simţeam că timpul se pierde printre picăturile de ploaie ce le auzeam deseori cum se zdrobeau de caldarâm.

Probabil am avut o impresie mult prea bună despre viaţă,dacă am insistat să lupt.Sau poate a fost mai puternică nevoia dureroasă de a mă opune singurătăţii ce simţeam că îmi era destinată.Căci nu suportam singurătatea...am crescut mereu lângă sora mea...eram împreună peste tot...ne sfătuiam...eram cele mai bune prietene.Probabil ea nu şi-a dat seama decât în ultimele clipe cât de mult o iubeam. Însă nu mi-a fost de-ajuns să o iubesc pe ea,familia,pietrele înnegrite de lumină şi cerurile colorate de căldură.De aceea m-am aflat mereu în conflict cu caracterul meu.Adesea îmi era greu să mă resemnez cu regrete.Nu a fost nevoie să ştiu de la alţii ce este solidaritatea,căci eu însămi m-am priceput să-mi fac prieteni.

Ştiam că succesul este atins în momentul în care te autodepăşeşti.Ei bine,asta mi-am dorit...să mă autodepăşesc.Mi-am dat seama că lucrul cel mai important pe care trebuie să-l faci este să te perfecţionezi pe tot parcursul vieţii.Îmi doream mai mult...să merg la liceu...era cea mai mare prioritate...am făcut un sacrificiu atât de mare pentru a ajunge aici încât,spitalizată fiind,am fost nevoită să îmi dau tezele în incinta clinicii...la o mână,aveam hidratările tratamentului...iar cu cealaltă mână...mă chinuiam să îmi scriu teza...am trecut peste...a fost greu,dar am mers mai departe...vroiam... să îmbrac uniforma.Am înţeles întotdeauna că pentru a atrage oameni plăcuţi,trebuie să mă fac la rândul meu placută.Pentru a atrage oameni puternici,trebuie să fiu la rândul meu puternică,iar pentru a atrage oameni loiali,trebuie sa fiu la rândul meu loială...reuşeam de fiecare dată...de asemenea,încă de mică am învăţat că respectul nu trebuie să lipsească...ştiam că dacă îi respect pe cei din jur,mă respect pe mine.

Credeam că se va termina tot coşmarul...dar durerile erau cumplite...simţeam că nu mai am putere...dar nu mă dădeam bătută...până când...n-am mai putut suporta...am intrat într-o lume pe care nu o prea pot descrie...doar aparatele medicale mă ajutau să mai respir...ştiu doar că cei din jur vorbeau cu mine şi mă strigau...dar nu le puteam răspunde...nu mai aveam putere...aş fi dat orice să le mai pot spune ceva...vroiam doar să o mai văd o dată pe sora mea...le-am dat de înţeles celor de lângă mine...în momentul în care i-au pronunţat numele,două lacrimi mi-au curs uşor pe obraz şi mi s-au împreunat în barbă...eram Eu şi Ea...împreună pentru totdeauna.Aş fi vrut să le mai spun atâtea...şi poate cel mai tare mă doare că nu am mai ajuns o data acasă...să văd Bucegii ce străjuiesc peisajul din jurul casei...să pot să mai fiu o dată Cercetaş,chiar dacă voi rămâne pentru totdeauna...să pot să mai privesc o dată cum apune soarele în spatele Caraimanului...să văd cum cade primul fulg de nea...să mă plimb prin ploaie şi să simt atingerea fiecărei picături de rouă...să pot să mă joc cu un fir de ghiocel...să simt iarba proaspătă sub picioare,în fiecare vară...să simt mirosul ierbii uscate...să mai văd o dată marea,care va rămâne veşnic în ochii mei...nisipul...scoicile...apa...totul.

Acum poate aş vrea să vă vorbesc...dar nu vă pot spune decât atât:ideea de a trăi,lupta pentru a duce la împlinire această idee...devine un tipar cu care ne confruntăm toţi...ia forma unui labirint în care ne pierdem din ce în ce mai mult,complicându-l cu propriile noastre acţiuni...şi nu doar pentru noi...ci şi pentru ceilalţi participanţi...fără să conştientizăm că de fapt,toţi avem aceeaşi destinaţie...chiar dacă unii ajung mai devreme...alţii mai târziu...acelaşi punct de sfârşit ce ne îndepărtează de orice simţământ...de orice idee.Regrete?...apar peste tot...nu numai la mine...nu numai la tine...toţi avem parte de ele într-un fel sau altul.Însă greşim...pentru că ne pierdem în ele...şi oricât am încerca să nu o facem,oricât am discuta pe tema asta...cineva în momentul ăsta...tot rătăcit e...şi tu la fel...şi eu...şi noi toţi.Însă despărţirile au ceva din melancolia asfinţitului,o blândă strălucire care ascunde în ea avertismentul întunericului!

Acum nu au rămas decât regrete,amintiri şi multe lacrimi!Însă nu uitaţi,bucuraţi-vă de fiecare răsărit în fiecare zi!Nu suntem decât nişte actori pe scena vieţii!" (Roxana Moiceanu)

România-Franţa 0-3

În săptămâna care tocmai a trecut s-au întâmplat două "evenimente" mai mult sau mai puţin importante, în funcţie de preferinţele individului: România a mai avut o dispută fotbalistică în Champions League cu cocoşelul galic, în timp ce în Statele Unite a început Barackmania odată cu alegerea primului preşedinte american de culoare din istoria Americii. Toată lumea cică e fericită şi mulţumită, amăgindu-se că se va schimba ceva şi prin ţărişoara noastră. Dar nu despre politică vreau să vorbesc acum. N-am chef, televiziunile au lătrat destul 7 zile la rând, iar subiectul devine deja plictisitor. În cele ce urmează vreau să mă leg de a 3-a "repriză" a meciului România-Franţa ce s-a consumat miercurea trecută şi nu numai. Sunt român, sunt stelist şi îmi place fotbalul (dar tot tenisul e "fruncea"). Sunt fan Steaua de vreo 10 ani şi mă uit la meciuri cam tot de atâta vreme. Taică-miu mi-a băgat microbul în sânge, ca să folosesc un termen specific sferei fotbalistice. Dar nu sunt un fanatic absurd, sunt realist şi am ştiut mereu care e valoarea atât a echipei naţionale, cât şi a Stelei. Nu zic că noi suntem cei mai buni, că le rupem picioruşele tuturor. Asta e o aberaţie, e un fanatism dus la extrem. Acum vreo lună şi ceva ştiţi că s-a făcut mare tam-tam pe seama meciului România - Franţa care conta pentru Preliminariile Campionatului Mondial din 2010. Toţi speram într-o minune, deşi ştiam că, la posibilităţile noastre din acel moment, nu era posibilă. Piţi era târât într-un scandal legat de o fraudă într-un cazino. Numai bine ca să se mai pună ceva presiune pe mereu obosiţii jucători ai Naţionalei. Mi-aduc aminte că am văzut meciul cu nişte prieteni într-un restaurant că doar aşa cică fac suporterii... Ai noştri au început în mare forţă, iar undeva prin minutul 20 scorul era deja 2-0 pentru românaşi. Noi, giboneii iubitori de fotbal, eram extaziaţi: conduceam Franţa nesperat pe un teren nu foarte bun la Constanţa. Bineînţeles că în a doua repriză, francezii au început să ne domine pentru că i-am lăsat noi. Mentalitatea de român care joacă fotbal cu inima în chiloţi după ce marchează un gol (sau două) ne-a arătat, ca în nenumărate alte meciuri, că nu ştim să jucăm demn, fără să băgăm autobaza în poartă şi să aşteptăm minutele să treacă. Fotbalul se joacă până fluieră arbitrul finalul meciului, nu până dai un amărât de gol. Astfel, la finalul meciului tabela arăta 2-2 pentru că Ribery şi compania s-au încordat şi au revenit de la 2-0 în faţa unei echipe de fotbalişti plăpânzi care, săracii, nu mai ştiau unde să se ascundă de dribling-urile de mare fiţă ale francezilor. Deci, la capitolul atitudine, România-Franţa 0-1. Bun. Cam tot românul ştie că anul ăsta suntem reprezentaţi (sau nu) de două echipe în Champions League, cea mai mare şi importantă competiţie intercluburi din Europa: Steaua şi CFR Cluj. Şi steliştii şi clujenii au picat în grupă cu două echipe din Franţa: Bordeaux şi Lyon (care are 7 titluri consecutive de campioană). Că aşa ne e nouă norocul... În primul meci cu francezii, pe banca Stelei se afla Marius Lăcătuş, un fost mare fotbalist care vrea să devină şi mare antrenor. Meciul s-a jucat în Ghencea cu casa închisă pentru că speram cu toţii să facem o figură bună. Ai noştri au început vertiginos partida. La un moment dat conduceau cu 2-0. Eu deja începusem să mă bucur cu adevărat. Când, ce să vezi? Lăcătuş le comandă retragerea jucătorilor lui. Îl bagă în teren pe un băiat Toja care nu e în stare să dea 2 pase bune şi care joacă mai prost decât orice jucător de Divizia C. Se face 2-2. Steaua nu se lasă şi mai bagă mingea în aţe încă o dată. După aceea, cocoşeii s-au înfierbântat, iar eu am trecut prin aceleaşi emoţii prin care treceam acum 3-4 ani când steliştii erau îngenunchiaţi în Cupa UEFA de către englezii de la Middlesborough. Ne-am băgat cu fundul în poartă şi am luat 3 goluri în câteva minute. Deci, România-Franţa 0-2. Lăcătuş ne-a demonstrat că, deşi nu e încă un antrenor de mare valoare, e un om cu demnitate şi şi-a dat imediat demisia după înfrângerea umilitoare din Ghencea cu Lyon. Apoi, s-au vehiculat nume şi nume. Oierul Gigi l-a ales pe Dorinel Munteanu ca să-i conducă turma de ovine. Eu recunosc că n-am încredere în el şi cred că îşi va face repejor bagajele. N-am încredere, în general, în foştii fotbalişti care vor să devină foarte repede şi antrenori. Ei au impresia că antrenoratul e acelaşi lucru cu bătutul mingii pe asfalt. A urmat apoi, miercurea trecută, un alt duel cu francezii, de astă dată pe Stade Gerland, tot cu Lyon. Suporterii stelişti credeau în Dorinel, în aerul proaspăt pe care el se presupunea că-l va aduce la echipă, în eternul şoc cauzat de plecarea fostului antrenor. Munteanu a schimbat câţiva jucători din echipa de bază. Steaua însă a jucat fără vlagă, nu şi-a creat ocazii prea multe şi şi-a luat-o, din nou, în pifometru cu 2-0. Zapata, mare portar de echipă naţională, îşi rodea unghiile în poartă şi se scobea în nas şi, ca atare, şi-a luat două chifteluţe de la Lyon. Steaua a jucat în atac cu Kapetanos, un biet jucător necunoscut care a fost adus pe nimic de undeva din Grecia. Adică Becali are impresia că va face vreodată ceva în Liga Campionilor cu un atacant amărât adus gratis, ţinând cont că, de exemplu, Lyon are un buget de 200 de milioane de euro? Normal că nu. Habar n-avem să construim, nu ştim să plimbăm mingea, dăm pase lungi care, în final, ajung la adversar, n-avem viziune. Dintr-o echipă de 11 fotbalişti, doar Bănel e în stare să alerge 90 de minute mâncând pământul. Dorinel îşi permite să facă experimente într-un meci de Ligă şi îi bagă în teren pe Toja (un zero barat pentru echipă care nu aleargă, nu pasează, nu şutează) şi pe Pleşan care nu mai văzuse mingea de câteva luni. Aşa ceva nu se poate! Nu poţi să emiţi pretenţii în asemenea condiţii. E jalnic ce se întâmplă la Steaua, echipă condusă de un ciobănaş care habar n-are cu se mânâncă fotbalul, dar cumpără jucători după ce îi vede pe DVD-uri. Ca atare, iată că Steaua nu e în stare să mai bată pe nimeni în ultima vreme (egal cu Dinamo, înfrângere cu Lyon, egal cu Rapid) şi pare o echipă decimată, o echipă fără busolă care mai e ţinută în picioare doar de forţa de inerţie. Bre oierule, eu zic că ar fi cazul să ne mai laşi că te-ai lăudat atâta şi te-ai rugat la Dumnezeu încât avem numai ghinioane şi nu suntem în stare să mai jucăm nimic. Du-te mai bine şi numără "măslinele" ovinelor din dotare că de Steaua am văzut cât de bine te-ai ocupat! Nu te mai face că bagi bani în echipă, când, de fapt, tu vrei numai să câştigi de pe urma ei. Suporterii au ajuns şi ei la capătul răbdării! Nu ştiu cât o să te mai suporte! În concluzie, atitudinea noastră nu are nimic de a face cu cea occidentală. Nu ştim să câştigăm, nu rezistăm psihic, suntem labili şi se pare că nu învăţăm niciodată din greşeli. În concluzie, spun doar atât (cu părere de rău): România-Franţa 0-3. 

Încă mai trăim

Undeva pe la începutul lui septembrie, scriam un articol despre unul dintre evenimentele ce avea să înspăimânte mare parte a muritorilor de rând: punerea în funcţiune a aceleratorului de particule de la Geneva. Pe atunci nu mai ştia poporul muncitor unde să se ascundă de găurica neagră: care sub mese, care după cuier, care la vecinu' Costel în ogradă... Băbuţele, în aşteptarea pensiei lunare, nu mai vorbeau la colţ de stradă despre Cioacă şi Elodia, ci îşi dădeau foarte în serios cu părerea despre experimentul Geneva. Şi eu, ca parte componentă a masei de oameni ce populează Terra, am ascultat păreri şi păreri de pe la toate posturile TV existente şi inexistente. În articolul de acum vreo lună şi ceva "militam" împotriva fricii în masă semănate mai mult sau mai puţin voit în rândul populaţiei. Am râs, am făcut mishteaux (pentru intelectualii lu' nea Peşte: i-am persiflat) de vieţuitoarele care credeau că miile de cercetători strânşi la Geneva sunt doar nişte eunuci neperfomanţi care n-au altă treabă acasă şi vor neapărat să se joace de-a dumnezeii cu omenirea. Au apărut şi nişte comentarii de mare rafinament aici pe blog cum că fiecare are dreptul să vadă cum vrea situaţia asta, că de ce îmi permit eu să-i ironizez pe micuţii cărora le e teamă de găuricile negre, bla bla bla... Măi speriaţilor de găuri, (că altfel nu pot să vă zic la ora asta), uite că am avut dreptate să râd cu lacrimi de voi atunci când vă luaţi foarte în serios şi expuneaţi nişte teorii demne de Spitalul 9 (prima la stânga)! Uite că suntem pe 29 octombrie (la mai bine de o săptămână de presupusa distrugere a planetei) şi nici n-am crăpat, nici nu m-am dezintegrat şi nici n-am auzit de omuleţi înghiţiţi de găurele! Am fost şi în Turcia, a trecut şi ziua lu' taică-miu şi tot aici sunt. La fel de teafăr şi nevătămat ca în septembrie şi la fel de "neliniştit". În ceea ce priveşte acceleratorul de particule de la Geneva, trebuie să vă spun că cercetătorii au oprit "maşinăria" la aproximativ o săptămână de la începere din cauza (şi nu datorită!) unor probleme tehnice. Din câte am înţeles, băieţii deştepţi vor relua experimentul undeva prin martie-aprilie 2009, răgaz destul de mare pentru "speriaţi" să-şi găsească eventual un buncăr unde să fie în siguranţă. Astfel, inconştienţii s-au dovedit a fi mai mult decât conştienţi (la cercetători mă refer). Până una-alta, hai să bem un Cico (cu variantele: bere, whisky, apă cu lămâie sau alcool de 90 de grade) în cinstea faptului că încă vieţuim şi hai să învăţăm să nu ne mai tremure gladiolele când auzim de vreun proiect de anvergură şi să ne stăpânim (în cazul unora) pornirile febrile de a merge la oliţă din cauza fricii!

Despre Turcia, cu drag

Sunt aproape 4 săptămâni de când m-am întors din Antalya şi încă n-am scris nimic despre ce lucruri şi locuri interesante am văzut pe acolo. Poate n-am vrut să scriu, poate n-am avut timp, poate n-am avut starea necesară, ţinând cont de evenimentele ce s-au întâmplat în ultimele săptămâni şi care m-au răvăşit. But I'm back in business! Săptămâna bonus de vacanţă de care am avut parte a fost una extrem de relaxantă şi binevenită. Dacă pe la început de iulie mă aflam cu colegii pe o plajă din Corfu (Grecia), la mijlocul lui septembrie mă bronzam undeva prin Antalya (Turcia) alături de familia mea. Dar hai s-o iau cu începutul. Era o zi de luni, 15 septembrie. Ora 3:00. Afară începuse o ploaie măruntă, semn că prima zi de şcoală nu urma să aducă vreme bună şi nici festivităţi prea fastuoase, ci doar multe umbrele şi băltoci. Eu mă bucuram enorm că scap de mizeria asta de vreme şi mă duc să-mi tolănesc trupul pe şezlong la 40 de grade, în Turcia. Plus că stăteam o săptămână departe de un sistem de învăţământ care funcţionează ca o Dacie 1300 din 1970. Adică merge parcă stă. Eram la 3-4 ore de primul meu zbor cu avionul pe care îl aşteptam demult. Am ajuns la aeroport cu maşina unui prieten, am plimbat bagajele de colo-colo, am stat la nişte minunate cozi că doar aşa ne stă bine. Dar mereu există o parte tragi-comică la statul la coadă pentru că de fiecare dată apare un nene durduliu care simtă nevoia să facă o revoluţie ad-hoc. Nu vrea el să fie în rândul muritorilor de rând. E mai cu moţ, mai puternic. Lumea se uită stupefiată sau amuzată la el, organul îl roagă să se calmeze şi totul se termină cu plecarea rotofeiului de la locul în care mulţimea suferă. Îmi plac de mor fazele astea. Sunt neaoşe. La 7 fix a decolat avionul. Am încercat să molfăi nişte gumă la decolare că cică aşa trebuie şi n-am avut probleme. E foarte tare senzaţia pe care o ai atunci când avionul rulează cu vreo 300 km/h înainte de a se desprinde de sol. E greu de explicat, trebuie trăită. Undeva în jurul orei 9:00 toţi pasagerii îl aplaudau pe pilot pentru aterizarea fără probleme. În cele două ore de zburat printre nori am văzut nişte imagini colosale pentru că cerul a fost mai mult senin. Soare, mare, oraşe, nori, toate se îmbinau şi formau ceva de neuitat. Ajunşi în aeroportul din Antalya, ne-am aşteptat cuminţei bagajele să apară pe bandă, după care ne-am îndreptat către autocarul care ne aştepta. Ghidul era un turc stabilit în România care vorbea româneşte mult mai clar şi coerent decât Bobocu' (pentru cunoscători) şi care ne-a explicat cum stau lucrurile prin zonă. Hotelul în care am stat 8 zile se numeşte Siam Elegance 5* şi este construit anul ăsta. E unul dintre hotelurile speciale ca arhitectură interioară pentru că a fost conceput în stil asiatic, astfel că inclusiv camerele au această amprentă. Am aşteptat destul până ne-am cazat pentru că plecau alţi românaşi din hotel. Apoi, am intrat rapid în camerele utilate cu mult bun-gust şi am plecat spre plaja privată a hotelului. Soarele dogorea, lumea era peste tot. Pe mine m-a epatat iniţial ce am văzut în jur. O piscină exterioară uriaşă, teren de tenis, pool-bar, tobogane, amfiteatru, snack-bar, sală de bowling, disco, restaurante şi multe altele. Practic nu aveai cum să te plictiseşti pe timpul şederii acolo. Pentru că noi am avut regim de ultra all-inclusive, am avut toate mesele şi băuturile asigurate. Astfel că puteai să mănânci şi să bei până crăpai, de dimineaţa până seara. Nu era nicio problemă pentru că mâncare era peste tot (la piscină, în restaurantul hotelului, în snack-bar), iar băutura era non-stop (adică puteai să bei şi la 4 dimineaţa, dacă te ţineau corzile vocale). Ruşii sugeau vodkă până se făceau stuf. Îşi luau o sticlă chiar şi la masa de prânz. Plus că pentru ei mesele erau adevărate festinuri, adică luau mâncare cât pentru 30 de elefanţi pe care bineînţeles că nu o terminau şi trebuia apoi aruncată. Trebuie să vă spun că la masă era cu autoservire. Pe scurt, mâncai ce şi cât vroiai. În cele 8 zile, am jucat tenis cu taică-miu, am făcut gimnastică în apă (sunt mândru de mine), am jucat volei pe plajă, am mers la sala de fitness că poate s-or lega ceva pătrăţele şi de abdomenul meu, m-am dat în tobogane, am jucat polo cu nişte namile de oameni, am mers la saună, am văzut spectacole în amfiteatru, am jucat tenis de masă, am stat pe interneu. Deci, nu am avut cum să mă plictisesc. Ceea ce m-a bucurat enorm a fost faptul că plaja era cu nisip, nu cu pietriş ca în Corfu, iar pe fundul Mării Mediterane nu erau stânci şi pietroaie. Într-una din zile, am mers cu ai mei în Antalya (oraşul), căci hotelul era în Bogazkent. Am văzut un port în care erau ancorate ambarcaţiuni de mici dimensiuni, am intrat într-o moschee, am mers şi la shopping că doar trebuie să fim în trend. Toate astea pe o căldură de 35-40 de grade. Mi-au plăcut foarte tare palmierii din Antalya care se aflau pe mijlocul străzii între cele două sensuri de mers. Parcă eram în Miami şi nu altceva. Ciudat mi s-a părut faptul că, deşi coşurile de gunoi erau destul de rare (mai dese decât la noi oricum), pe jos nu erau gunoaie. Am avut parte de o vreme execelentă, zic eu, cu excepţia ultimei zile şi ceva în care a plouat, dar nesemnficativ. În Antalya, mi-am dat seama că turcii au cu adevărat în sânge comerţul. Zici că s-au născut în bazar. Sunt în stare să-ţi vândă şi un băţ de ureche folosit, un ac fără gămălie, o lămâie stoarsă, orice. La ei totul e negociabil. Nimic nu are un preţ fix. Chiar şi în reprezentanţele firmelor mari (de exemplu, Reebok) preţurile nu sunt fixe. Orice turc care vinde ceva ştie măcar o limbă străină, dar sunt câte unii care vorbesc 3 limbi: germana, engleza, rusa. Mie îmi e foarte clar că Turcia e mama comerţului ambulant.

Asta e una dintre minunăţiile de poze făcute din avion. Soarele era stăpân absolut. Poza asta a fost făcută în drum spre Turcia.

Abia ajunseserăm în Turcia. În spatele meu e aeroportul din Antalya. Iată şi o mostră de palmieri turcaleţi.

Cam aşa arătau camerele de la Siam Elegance. Mie mi-au păcut mult pentru că mi s-au părut deosebite, originale.

Am jucat şi polo în Turcia cu nişte dulăpioare de 2 pe 2. Şi chiar mi-a plăcut pentru că am dat şi goluri. Am jucat în atac cu Stelică, mare om, mare caracter!

 

Gladiatorul din mine a simţit nevoia să se ia la trântă cu preţiosul monument din imagine care se afla în centrul Antalyei.

Ăsta e portul mic, dar cochet care constituie un punct de atracţie pentru turiştii ce vizitează Antalya.

Imagine din interiorul moscheei în care am întâlnit credicioşi rugându-se la Allah.

Toate pozele astea sunt făcute din avion. Sunt nişte imagini incredibile de care te îndrăgosteşti pur şi simplu... 

Sejurul de 8 zile petrecut pe plaiuri turceşti a fost o adevărată relaxare şi un prilej să cunosc obiceiuri, oameni şi locuri noi. Alături de familie m-am simţit foarte bine şi trebuie să le mulţumesc pentru că mi-au dat şansa (nu mai ştiu a câta şansă) să văd o altă ţară care m-a impresionat prin căldura oamenilor şi frumuseţea locurilor. Bineînţeles că n-o să uit niciodată că primul meu zbor cu avionul a fost spre Antalya pe când aveam 17 ani. Aştept cu nerăbdare să văd alte şi alte locuri, dar până atunci mai e. Până una-alta, ca să ajung în prezent, trebuie spus că a început din nou şcoala cu teste, teme, note mari şi mici, probleme. Dar are şi ea farmecul ei. Până la următoarea călătorie, nu uitaţi să vă bucuraţi de fiecare clipă a vieţii! Chiar merită! Mai multe poze din Antalya găsiţi aici

Durere în suflet şi mărginire în minte...

Sunt trist, sunt dezolat, iar optimismul care mă caracterizează în general a luat astăzi o pauză. Nu vreau să par patetic, dar simt nevoia să scriu câteva rânduri acum când tristeţea şi durerea fac schimb de roluri în sufletul meu. Dar aceste sentimente şi stări teribile sunt infinit mai mari în cazul şefei mele dragi şi al familiei ei. Poate mulţi dintre voi nu înţeleg rostul acestor cuvinte. Atunci am să încerc să vă explic momentele grele prin care mulţi colegi şi prieteni de-ai Alexuţei trec, deşi ştiu că o să fie dificil. Azi dimineaţă m-am trezit cam greu, ce-i drept, pentru că am stat să văd meciul Stelei cu Fiorentina. Părea să urmeze o zi obişnuită şi plicticoasă de şcoală. Pe drum, m-am întâlnit cu o prietenă, am discutat, am glumit. Mă simţeam chiar bine şi destul de voios pentru ora 8 dimineaţa. Intru în clasă zâmbind şi îmi salut colegii. Nu primesc niciun răspuns. Ridic capul din pământ şi văd nişte chipuri desfigurate, de o tristeţe înfiorătoare. Lacrimile curgeau şiroaie pe feţele multora dintre ei, semnalând o durere doborâtoare. Privirile lor erau îndreptate spre pământ în semn de disperare şi resemnare. Eu ştiam care era situaţia surorii Roxanei sau cel puţin credeam că ştiu (era internată în spital în Timişoara şi era pe cale să paralizeze). Am făcut legătura între tristeţea generală şi starea de sănătate a Alexuţei. Mă gândeam însă că îngeraşul paralizase. Dar un coleg mi-a dat vestea şocantă care m-a tulburat complet: micuţa cu ochi femecători păşise spre lumea umbrelor în noaptea ce tocmai a trecut. Am rămas fără cuvinte, m-am aşezat în bancă şi tot speram că ăsta era un coşmar din care voiam să mă trezesc rapid. Nu-mi venea să cred. Alexuţa, copila care a luptat de la egal la egal cu leucemia, o boală atât de cruntă, fusese învinsă, deşi cu toţii eram optimişti şi credeam în puterea ei de a ieşi învingătoare din această luptă crâncenă pentru viaţă. Îmi venea să mă dau capul de pereţi. O fetiţă de 15 ani pe care o cunoscusem cu o vară în urmă părăsea lumea asta şi lăsa un gol uriaş în sufletele tuturor. Era o fetiţă veselă, căreia îi plăcea viaţa, glumeaţă, ca noi toţi, dar care avusese nenorocul să întâlnească un obstacol prea mare: nemernica asta de boală numită leucemie care ni-i ia de lângă noi pe cei dragi fără milă. Bineînţeles că mi-am pus în gând sute de întrebări legate de divinitate, de "deciziile" pe care Dumenezeu le ia. Însă mi-am dat repede seama că astfel de întrebări nu îşi au practic rostul. În momente ca acesta îţi dai seama cât de mic, efemer şi nesemnificativ eşti ca să încerci măcar să găseşti răspunsuri sau să-i ceri socoteală Celui de Sus. Deşi sunt un tip pe care nu multe lucruri îl impresionează pe lumea asta, lacrimile mi-au curs atât pe obraji, cât şi în suflet. Odată cu vestea asta cutremurătoare de-a dreptul, ni s-au frânt aripile tuturor celor care, poate naivi, eram optimişti şi credeam cu tărie că o vom revedea pe Alexuţa aşa cum a fost ea odată: veselă şi cu o sclipire fermecătoare în privire. Aripile speranţelor noastre au fost frânte, sufletele noastre, ale tuturor, suferă, iar minţile se gândesc neîncetat doar la îngeraşul care a plecat spre o lume mai bună, mai dreaptă. Suntem parcă legaţi de mâini şi de picioare, nu putem face nimic. Starea asta e îngrozitoare, te macină, nu te lasă în pace. Ţin să amintesc neapărat faptul că întreaga familie a Alexuţei a dat dovadă de o discreţie covârşitoare. Aceşti oameni au suferit în tăcere multă vreme ca nişte martiri şi pentru asta merită un imens respect. Au fost demni până la capăt, au privit moartea în ochi cu o demnitate uriaşă. Deşi e un stereotip deja, trebuie să fim tari şi foarte uniţi ca să trecem peste asemenea clipe! Şi trebuie să nu încetăm să credem în Dumnezeu, deşi avem impresia că şi-a întors faţa de la noi. Roxy, fii tare! Noi toţi suntem alături de tine şi nu te vom lăsa să te "prabuşeşti"! Te vom sprijini mereu! Alexuţa, draga noastră, Dumnezeu te-a luat prea devreme la El! Poate că avea nevoie de un îngeraş care să-L ajute şi să-L înveselească şi, din păcate, te-a ales pe tine! Odihneşte-te în pace acolo sus! Noi te vom iubi mereu şi nu te vom uita, micuţa noastră! ! !

UPDATE: Bucuraţi-vă de vieţile pe care le aveţi, preţuiţi-le şi învaţaţi să aveţi grijă de voi! Nu mai consideraţi toate tâmpeniile ca fiind probleme pentru că, iată, alţii se luptă cu boala şi au adevărate probleme! ! !

Vama Veche Epilog
Asculta mai multe audio Muzica »

Iris - Ultima toamna
Asculta mai multe audio Muzica »

Laura Stoica - Vreau sa am steaua mea
Asculta mai multe audio Muzica »

robbie williams-angels
Asculta mai multe audio Muzica »

Începe şcoala, dar nu prea îmi pasă

Azi clopoţelele din mii de şcoli vor anunţa din nou adunarea generală a sute de mii de elevi pe băncile şcolilor, liceelor, colegiilor. Pentru cei mai mulţi, ăsta e un motiv de întristare profundă. Iar începe şcoala, iar profi bosumflaţi, iar teme cu caru', iar note... Alţii însă se bucură pentru că cică îşi revăd colegii pe care în timpul anului îi înjură de mama focului. Bobocii de abia aşteaptă să păşească şi ei în rândul celor care "învaţă", care chiulesc, care îşi trimit oră de oră bileţele. Dar, săracii, nu se gândesc că vor primi botezuri peste botezuri cel puţin în prima săptămână a lor în calitate de liceeni. Vor ajunge acasă ceva mai auzi decât dacă ar fi avut parte de un tsunami sau de o ploaie torenţială. Pentru mine începerea "sezonului competiţional" 2008-2009 e prilej de mare bucurie, nu pentru că sunt fan al umplerii caietelor cu cerneală, nu pentru că ador profesorii, nu pentru că îmi plac notele, ci pentru simplul motiv că îmi iau tălpăşiţa din ţară fix când începe şcoala: pe 15 septembrie! Da, mă duc să-mi mai bronzez un picuţ trupul şi să-mi relaxez pătraţelele pe plaiurile Antalyei împreună cu cei pe care îi iubesc cel mai mult: părinţii mei, oamenii care îmi sunt mereu alături, oamenii care mă iubesc necondiţionat, oamenii care cred în mine, oamenii care îmi "predau" lecţii de viaţă zilnic. Plecăm toţi trei departe de stres, de snobi, de prostia neaoşă, dar şi departe de prieteni. Aseară, discutând cu o "veche" cunoştinţă din Bucureşti, mi-a spus că "umanitatea de pe băncile şcolii mă va înjura la greu". În caz că aveţi nişte porniri de furie, puteţi să vă refulaţi aici pe blog. Chiar n-am nicio problemă. O să lipsesc circa 8 zile din Blogosferă, iar cu acest prilej vă doresc să începeţi anul cu dreptul, să fiţi deştepţi, să vă bucuraţi de anii adolescenţei şi să nu lăsaţi prostia să înlocuiască valoarea!

HI5-ul, comedie umană la cote maxime

Mergi pe stradă ca un om normal că doar nu eşti atât de bogat încât să-ţi permiţi o bicicletă, tricicletă sau trotinetă. La colţ, întâlneşti o "pisi" foarte "talentată" cu aere de mare divă. Tu, ca un gentleman respectuos, o saluţi şi o întrebi cum o mai duce. Nici n-apuci bine să termini întrebarea, că îţi dai seama că pe duduie o interesează puţin spre deloc viaţa ta. Dar are un as în poşetuţă, o întrebare: "Dragă, ai cont pe hi5?". Îi răspunzi timid că ai aşa ceva şi mergi mai departe. Ajuns acasă, în bârlogul tău de vis, intri pe mess ca un mic internaut ce eşti. Ce să vezi? Nişte mini-piţi de vreo 13-14 ani şi ceva mai mult de 130 cm înălţime te întreabă dacă ai cont pe hi5 pentru că ele vor neapărat să-ţi vadă mutra mai mult sau mai puţin artistică. Să presupunem că aterizează un marţian amărât pe planeta noastră (înainte de sfârşitul lumii). Întâlneşte o tipă cu fustiţă scurtă, ochelari de mare fiţă şi machiajul la locul lui undeva pe faţă. Credeţi că frumoasa făptură se va speria de micuţul marţian? Ei bine, nu. Ea, cu siguranţă, îi va cere contul de hi5 ca să-i lase câteva comment-uri de mare calitate. Astea sunt câteva cazuri, mai mult sau mai puţin ipotetice, pe care le puteţi întâlni în România la momentul actual. Întregul popor suferă de boala asta cronică, numită hi5. De la pipiţe de 12-13 ani care de abia au învăţat tabla înmulţirii până la omuleţi de 40-50 de ani (pe un picior) a căror burtă cu greu este suportată de cureaua bine strânsă (burtoaca e de la cefele de porc şi litri de bere de la bord). Da, toţi avem cont pe hi5. Eu mi l-am făcut acum vreo 3 ani când încă nu era mania asta, însă asta nu e o scuză. Contul meu e public, puteţi să mă înjuraţi, să trimiteţi comment-uri naşpa/funny/cool... Nu asta e important. Bun, deci poporul iubeşte conturile de hi5, vrea să-şi facă mecla cunoscută cu orice preţ. Accept asta, e dreptul fiecăruia. Dar, hai să vedem cum îşi fac unii (deci, nu toţi) simţită prezenţa. Pentru mine, hi5-ul devine pe zi ce trece mai sinistru din cauza pozelor de acolo şi a dorinţei imense a unora de a acumula cât mai multe comentarii la poze şi prieteni mii şi mii. Există diverşi care cred că şi în somn visează comentarii, cred că le ţin şi de foame şi de sete. Încearcă să te convingă să le mai laşi un comment, două, trei. Eu, practic, nu mai înţeleg care e ideea. Cu cât ai mai multe comment-uri, eşti mai popular? Devii un zeu peste noapte, un idol, un Brad Pitt care plimbă oile prin România, o Naomi Campbell care are 100 de kg? Comentariile astea îţi aduc bani de le doreşti cu atâta patos? Te fac mai puternic, eşti mai potent, te simţi mai viril dacă ai 20.413 comment-uri? Aştept răspunsuri, dacă se simte cineva cu musca pe sau sub căciulă. Pe de altă parte, fetele bune şi băieţii de treabă care dau asemenea comentarii se numesc generic "friends". La mine pe hi5 scrie că am 719 friends. Oricum cuvântul de prieten şi-a pierdut mult din valorea lui iniţială. Acum orice cunoscut devine prieten. Dar ceea ce mă miră e că unii au 10.000, 20.000 sau 50.000 de friends. Cum o fi, fraţii mei albi, posibil aşa ceva? Pare mult prea exagerat. Într-o viaţă de om (sau de porc, pentru unii) nu ai cum, fizic, să întâlneşti măcar atâţia oameni. A propos, să ştiţi că pe hi5 n-au cont oameni populari ca George Bush, Angelina Jolie, Hagi, Clooney sau mai ştiu eu cine. Nu, acolo găseşti şmecheraşi precum Costel Toboşaru', Cornel din Dăbuleni sau piţipoance ca Dana Te Doresc, Pissy, Sooper Diva etc. Apogeul penibilului, al kitsch-ului şi al snobismului este atins însă de pozele postate pe hi5. Trebuie să fii ori cât mai original, ori să urmezi întreaga turmă. Unii, săracii stau noaptea şi se gândesc , se răzgândesc cam în ce poziţie să mai facă o poză pentru minunatul lor profil. Mini-piţipoancele de 12-13 ani care de abia şi-au dat seama că au nişte mici excrescenţe la nivelul pieptului (sâni de grupa mică, desigur) simt nevoia acută de a fi şi ele sexy, că doar aşa au văzut la vecina de la 4 care e divă deja. Şi atunci micuţele acţionează. Ba îşi pozează posteriorul nelucrat la sală, ba fac poze cu jucării de pluş, ba fac poze în baie. Însă nici piţipoancele adevărate nu se lasă mai prejos. Ele fac chiar şedinţe foto. Îşi încordează boticul încărcat cu vreo 2 kg de botox, ne arată sânii de mare calitate (că doar siliconul e încă la modă), îşi pun nişte hăinuţe trendy şi ochelari de soare, chiar dacă e noapte şi poza e gata! Săracele, unele vor să fie super inventive. Fac poze cu telefonul mobil sau fix (după caz şi grosimea portofelului) în baie în oglindă ca să ne arate şi faianţa din dotare. De ce n-or fi înţelegând că eu nu vreau să le văd nici telefoanele, nici gresia, nici faianţa şi nici boticul plin de gloss sau mai ştiu eu ce? Alte dudui fac poze cu cizme suite în pat, căci aşa sunt originale în felul lor. Sunt unele, mititele, care în lipsă de altceva, simt o nevoie uriaşă de a lua pereţii în braţe. Şi se luptă, micuţele, cu pereţii şi mai fac o poză. E tot un chin pe capul lor. Aaaa, şi bineînţeles că nu pot fi uitate duduile-patrupede: sunt tipele alea care fac poze în patru labe şi pe care le poţi uşor confunda cu unele animale (spre exemplu, cu caprele). Trecem acum la categoria grea şi super grea. Există pe acest pământ şi nişte fătuci care papă la o masă 3 kg de ceafă de porc, nu fac sport decât atunci când apasă pe telecomanda televizorului, n-au auzit de epilat, dar, totuşi, chiar şi ele pot fi foarte sexy. Ca atare, se pozează în diferite ipostaze, mai-mai că ar vrea să le iei acasă. Dar cine să dorească un asemenea "specimen" în propria-i ogradă? Ele fac poze în căsuţa de la ţară cu soba de teracotă în spate şi cu vreo 2-3 carpete cu "Răpirea din Serai" că aşa e modelul. Dacă ai "norocul" să vezi asemenea hidoşenii, ai mari şanse să spargi monitorul calculatorului şi să vrei să ieşi afară la aer imediat. Duduii, în schimb, poartă tricouri mulate ca să ne arate că fac şi ei ceva în viaţă şi muncesc din greu la sală (chiar dacă în capul lor e beznă). Au circa 20-30 de pătrăţele pe abdomenul "lucrat" (aşa am înţeles că se zice) de care sunt mai mândri decât orice pe lumea asta. Şmecheraşii ăştia fac poze, de obicei, numai la bustul gol ca să ne arate că ştiu să calculeze aria pătratului. Uneori, ne demonstreză că au şi un stil bine definit, purtând trening cu lănţoace de aur pe afară. Tricoaşul cu două mărimi mai mic şi cu inscripţia "De Puta Madre" sau "D&G" nu trebuie să lipsească din artileria oblogatorie. Mai fac poze cu maşini, chiar dacă sunt nişte amărâţi şi maşina e a directorului vreunei bănci. Hi5-istul-cocalar va face întotdeauna poze cu bani fără număr în mână, va purta mereu cel puţin 2 lanţuri şi 4 inele pe degete, va avea mereu în discotecă ochelari pe ochii mai mult sau mai puţin divorţaţi, va avea burtoaca inclusă în dotările standard , va râgâi de fiecare dată când va avea ocazia şi nu va cunoaşte tainele limbii materne (pentru el niciodată limba nu-i o comoară, banul şi valoarea lui inventată sunt adevărate patrimonii de stat). Mulţi dintre ei îşi încordează unicul neuron până ajunge în moarte clinică, dar tot nu sunt îndeajuns de originali. Piţipoancele sunt mai inventive decât voi pe hi5, cocalarilor! Dar cea mai tare fază e să vezi comentarii de la bărbaţi de 40-50 de ani, epave plutitoare de grăsime, pentru fetiţe de 14-15 ani. Râzi de te prăpădeşti. Te pomeneşti că şi Iri a agăţat-o pe Moni tot pe hi5! Săracii, ei se cred încă foarte virili şi în putere, astfel că îşi verifică şarmul de Don Juani mioritici pe hi5! Cam aşa stă treaba cu nea hi5 ăsta. E, practic, un joc de-a râsu'-plânsu', în care, dacă nu zâmbeşti măcar o dată, sigur ai nişte problemuţe la mansardă. Iubite piţipoance, fiţi şi mai originale de-atât! Cocalarilor, încordaţi-vă pătrăţelul şi mai tare! Iar tu, cititorule, nu-i lua în serios pentru că ridicolul, kitsch-ul şi snobismul n-au fost şi nu vor fi niciodată atributele unui om de valoare!

UPDATE: Acum câteva minute, un prieten mi-a semnalat existenţa celui mai tare profil pe care l-aţi putea vedea vreodată. Râzi până te doare burta! Sunt reuniţi acolo toţi piţiponcii şi toate piţipoancele de mare efect. Am o rugăminte la ăştia care au cont pe hi5: daţi, fraţilor, comment-uri cu duiumul pentru că chiar merită. Puteţi intra în lumea-piţi de aici. 

Pământeni, găurica neagră nu ne mai înghite mâine !

De câteva zile încoace, mass-media din ţară şi de peste hotare ne bombardează cu ştiri peste ştiri ce se referă la un experiment de mare amploare ce urmează să aibă loc în Elveţia, la Geneva. Cei care nu ştiu încă despre ce e vorba, vor spune: "Mamă, ce noutate ne spune şi papagalu' ăsta...!". Experimente au fost şi vor mai fi pentru că omul simte nevoia să afle lucruri noi, să evolueze. Sute de cercetători din toată lumea au stat ei, s-au gândit mult şi ce credeţi că au făcut? Ei bine, au creat un accelerator de particule de vreo 12.000 de tone, aflat la 100 de metri adâncime sub pământ elveţian, prin care vor să recreeze Big Bang-ul (explozia de energie iniţială ce a dus la formarea Universului sau, altfel spus, primele clipe de existenţă a Universului). Da, amploarea unui astfel de eveniment e cu adevărat importantă şi de netrecut cu vederea. Dar cum de şi tanti Mariţa din Valea Dealului vorbeşte despre asta? O parte a cercetătorilor consideră că punerea în practică a acestui experiment ar putea crea ori o gaură neagră imensă ce ar "înghiţi" întreaga planetă, ori nişte găurele negre care, în timp, ar "păpa" Universul în întregime. Cu alte cuvinte, încercarea oamenilor de ştiinţă ar duce la pieirea Universului, a noastră a tuturor, a piţipoancelor şi cocalarilor, a politicienilor... Cititoarele de prompter de la TV folosesc un stereotip trendy care spune că "lumea ştiinţei s-a împărţit în două". Pe de o parte, cercetătorii care participă la iniţierea experimentului spun că acceleratorul-minune nu ne-o va aduce pe baba cu coasă la uşă, iar pe de altă parte, unii fizicieni cred că aici ne vom găsi sfârşitul. Dacă ar fi fost să ne luăm după toate pronosticurile marilor clarvăzători şi ghicitori în lună şi în stele, omenirea ar fi ajuns la pieire şi în anul 2000 şi în 2004, iar Dan Diaconescu n-ar mai fi căutat-o aşa de mult timp pe Elodia. Am fi murit cu toţii de cel puţin vreo 3-4 ori până acum (fără să-l luăm în calcul pe Nostradamus). Minunatul experiment de la Geneva ar fi trebuit să aibă loc mâine la ora 10 (ora României), dar cercetătorii au anunţat că fac doar un test premergător. Vor să vadă dacă scăpăm mâine de manelişti şi micuţii EMO... Dacă nu, mai au o şansă pe data de 21 octombrie atunci când va avea loc adevăratul experiment. Astfel, "sfârşitul lumii se amână", iar cercetătorii îmi dau şi mie voie să văd frumoasa Antalya şi să sărbătoresc împreună cu tot familionul cei 39 de ani ai lui taică-miu. Mersi mult, băieţi! Cam asta e ştirea care frământă întreaga omenire în ultimele zile. Toată lumea, de la politicieni la dudui cu poşetuţe de mii de euro pe braţ, de la repetenţi la chimie până la profesori universitari, de la băbuţe care merg la şezătoare la înalţi diplomaţi, de la burtoşi cu lănţoace la beregată până la dame de "consumaţie", tot poporul vorbeşte despre experimentul ăsta. Ca să fiu sincer, nu cred că sfârşitul omenirii stă în mâinile noastre şi nu cred nici că o mână de oameni de ştiinţă sunt atât de imbecili încât să distrugă planeta. Hai să fim serioşi! Eu unul, n-o să-mi redactez testamentul pe 20 octombrie, ci am să vă anunţ pe 21, cu zâmbetul pe buze, că încă mai vieţuiesc (dacă nu mă calcă vreun şmecher cu Hammer-ul pe stradă). Pământeni, faceţi-vă de cap cât mai aveţi timp şi feriţi-vă de gaura mică şi neagră!

UPDATE: Azi dimineaţă la ora 10 (ora României) a început minunea de experiment la Geneva şi se pare că încă mai trăim (cel puţin eu sunt viu). Pe 21 octombrie experimentul oamenilor de ştiinţă va atinge punctul maxim.

O lume fără România

România e ţărişoara aia din Europa care a reuşit să scape acum 19 ani de regimul totalitar impus de Ceauşescu. Ne-am bucurat foarte tare, ca popor, pentru libertăţile pe care ni le-au adus sacrificiile Revoluţiei din 1989. Foarte bine. Însă de atunci până în prezent România trece prin ceea ce se numeşte o perioadă de tranziţie. Adică, mai simplu, nu ne-am regăsit identitatea naţională, stagnăm, nu se mişcă mare lucru. Da, România actuala e ţara corupţiei la nivel înalt, ţara smecheraşilor care uită să se spele, ţara piţipoancelor şi a cocalarilor, ţara unei clase politice dominate de haos şi de circ, ţara în care valorile sunt răsturnate, ţara din Uniunea Europeană cu doar două autostrăzi, ţara "flegmelor" aruncate la fiecare colţ de stradă, ţara în care ce face vecinul interesează mai mult decât propria existenţă. Deşi sunt un tip optimist, cam asta e realitatea... Ca să vă edificaţi, e nevoie să scoateţi circa 5 minute capul pe fereastră. Nu mă feresc niciodată de adevăr. România devine, iată, ţara Caiacilor (graşii ăia slinoşi cu 3-4 kg de haur la gâtlej). Noi, ceilalţi, cei mulţi, devenim o minoritate într-o ţară în care şmecherii şi mafia devin majoritate. Acum o să ziceţi că sunt un om rău care doar să critice ştie... Dar, deşi sperie, cam aşa se prezintă relitatea. De linguşeli, de pupincurism, de ipocrizie şi zâmbete false aruncate aiurea sunt sătul. Aveţi acum poate impresia că scriu articolul ăsta ca să bălăcăresc şi mai rău amărâta asta de ţară. Veţi vedea că nu-i aşa... Vreau să vă arăt în cele ce urmează şi faţa

"luminată" a poporului ăstuia. România este, de asemenea, ţara care i-a dat lumii pe: Petrache Poenaru (inventatorul stiloului), Ştefan Odobleja (părintele ciberneticii), Nicolae Paulescu (inventatorul insulinei), Henri Coandă, Nadia Comăneci (prima gimnastă din lume care a primit nota 10), Dracula, Mircea Eliade, Helmuth Duckadam (a apărat 4 penalty-uri la rând), Constantin Brâncuşi. Noi avem un cimitir vesel (cel de la Săpânţa), al nostru e Maramureşul. Avem unele dintre cele mai frumoase femei din lume. Noi am inventat jocul numit oină. Suntem nişte oameni inteligenţi, nu de alta, dar a doua limbă vorbită în compania lui Bill Gates, Microsoft, e româna. Avem sărmăluţele, piftia plus multe alte mâncăruri delicioase. Românii sunt, contrar tuturor pronosticurilor, cei care au inventat berea. Oare vă puteţi imagina o lume fără toatea acestea? O lume fără România? Cu siguranţă, ar fi extrem de dificil. Iată că România înseamnă ceva pe harta lumii. Fără EA, vieţile noastre poate nu ar fi la fel de frumoase pentru că o lume fără România e o lume fără multe lucruri şi mulţi oameni importanţi! Aşa că, vizionaţi filmuleţul de mai jos şi fiţi mândri că sunteţi români!

Goodbye, Beijing! Welcome, London!

Anul 2008 a fost aşteptat cu mare nerăbdare de întreaga omenire datorită unui eveniment care aduce de fiecare dată în prim-plan bucuria pe care sportul ne-o oferă: Olimpiada de Vară de la Beijing. Poate că am aşteptat-o mai mult ca niciodată pentru că a fost organizată de chinezi (poporul ăla de oameni minuţioşi, cu ochii oblici, care îţi dau impresia că pot face o copie pentru orice lucru de pe planeta asta). Şi, una peste alta, chinezii nu ne-au dezamăgit. Au făcut o treabă de care cu siguranţă vor fi mândri multă vreme de acum încolo. Deşi manifestările sportive de la Beijing s-au încheiat duminica trecuta, nu puteam să nu scriu câteva rânduri despre asta, chiar cu o întârziere de câteva zile. La olimpiada de anul acesta, sportivii "au dat peste cap" aparatele de mare precizie ale chinezilor. Ne-au arătat că în sport nu poţi niciodată spune că ai atins limitele. Au fost doborâte zeci de recorduri atât la înot şi atletism, cât şi la alte discipline sportive. Michael Phelps a înotat ca o maşinărie în mai toate probele de la înot şi s-a luat la trântă cu istoria. Astfel, fenomenul american a obţinut 8 medalii de aur, devenind cel mai medaliat sportiv într-o singură ediţie a Jocurilor Olimpice. Rafael Nadal a profitat de abisul spre care "ceasul elveţian", Roger Federer, se îndreaptă şi a obţinut medalia de aur, după ce a arătat un tenis de înalt nivel. După părerea mea, cea mai mare surpriză şi, totodată, descoperire a venit de la atletism. Usain Bolt, un jamaican, a arătat întregului mapamond că el este cel mai rapid om de pe planetă. A doborât recordurile mondiale atât la 100 de metri, cât şi la 200, deşi recordul lui Michael Johnson era valabil din 1996. Bolt şi-a ridiculizat practic adversarii, lăsându-i la 5 metri în urmă. Tot la atletism, Elena Isinbaieva nu s-a dezis şi a stabilit un nou record mondial la săritura cu prăjina. La baschet, dreamteam-ul american a defilat, pur şi simplu. Fiecare meci al lor a fost un spectacol desăvârşit! Nimeni nu poate să învingă o echipă în care joacă Kobe Bryant, Carmelo Anthony, Lebron James sau Dwayne Wade. Asta au demonstrat americanii la Beijing! Cam acestea ar fi coordonatele principale ale Olimpiadei desfăşurate în capitala Chinei. 

Dar acum vreau să aduc în discuţie şi nişte performanţe româneşti de care sunt mândru. În primul rând, o româncă a reuşit să facă istorie la categoria grea a Olimpiadei şi anume la maraton. E vorba despre Constantina Diţă Tomescu, românca ce a obţinut AURUl olimpic, lăsându-şi adversarele la zeci de metri în urmă. Este performanţa care, categoric, m-a mişcat cel mai mult. Proba de maraton nu se compară cu nimic altceva. Să alergi 42 de km este cumplit, terifiant, halucinant. Munca şi efortul depuse sunt supraomeneşti. Practic, te lupţi cu propriile limite. Dar iată că, da, o româncă a luptat până la capăt şi şi-a învins limitele! Ea a realizat ceea ce se numeşte cu adevărat o performanţă istorică, o performanţă de care îmi voi aduce aminte, cu siguranţă, şi peste mulţi ani! Constatina, ai toată admiraţia şi respectul unei naţii întregi şi ale unui mapamond! La gimnastică, singura mare bucurie ne-a fost prilejuită de medalia din cel mai preţios metal obţinută de Sandra Izbaşa care a avut o evoluţie la sol ce a frizat perfecţiunea. Echipajul feminin format din Viorica Susanu şi Georgeta Andrunache a obţinut AURUL la canotaj, în proba de 2 rame fără cârmaci, în timp ce echipajul de 8+1 a obţinut "doar" BRONZUL olimpic. Spun "doar" pentru că ale noastre canotoare ne-au cam obişnuit cu aurul la ultimele ediţii ale olimpiadelor de vară. În clasamentul pe medalii, ţara gazdă a ocupat primul loc, în timp ce România s-a clasat pe o onorabilă poziţie 17 din 204 delegaţii participante. Eu, personal, le mulţumesc sportivilor din întreaga lume pentru regalul sportiv pe care ni l-au oferit şi "aştept" să îmbătrânesc cu încă 4 ani ca să mă bucur de următoarea olimpiadă! Aşadar, adio Beijing 2008! Bun venit, Londra 2012!

Românii joacă tare

După ce acum 2 zile mă bucuram enorm pentru succestul lui Mihai Covaliu, nici în ziua a 5-a a competiţiei românaşii noştri nu se lasă mai prejos şi îşi continuă parcursul foarte bun. Avem din nou motive de sărbătoare, oameni buni! Ieri (pentru că e deja trecut bine de miezul nopţii) România a luptat la gimnastică în proba feminină pe echipe. De când Belu şi Bitang au plecat de la cârma echipei noastre naţionale, cu toţii am avut impresia că gimnastica românească este în impas. Nimeni nu mai avea încredere în fete şi cu atât mai puţin în actualul antrenor, Nicolae Forminte. Însă trebuie să recunoaştem că nu e simplu să-i urmezi lui Octavian Belu, antrenor care ne-a umplut sufletele de bucurii ani de-a rândul. Probabil că Forminte a fost singurul care a crezut pe deplin în fetele lui. Şi încrederea i-a fost răsplătită. Fetele noastre nu au uitat de tradiţia pe care o are gimnastica românească şi au făcut o figură frumoasă în proba pe echipe. Au urcat cu demnitate pe cea de-a treia treaptă a podiumului! Încă o medalie pentru ţara noatră: un BRONZ olimpic! Felicitări, fetelor şi succes în proba de individual compus! Pe de altă parte, tot ieri, handbalistele noastre au măturat pe jos cu echipa Franţei, scor 34-20. O asemenea victorie ne dă toate motivele să sperăm că fetele lui Tadici ne vor aduce o altă medalie.

Însă mai avem un alt mare prilej de bucurie: Ana Maria Brânză, o spadasină de mare excepţie, dar încă necunoscută publicului larg, a reuşit să învingă în semifinală o unguroaică, dar n-a mai avut puterea şi concentrarea necesare pentru a trece în finală de cea care avea să se încununeze campionă olimpică: o nemţoaică. Astfel, Ana Maria a noastră a obţinut medalia de ARGINT la Beijing şi ne face din ce în ce mai fericiţi! Iată că adevăraţii campioni vorbesc prin performanţe şi mii de ore de antrenament, ei nu apar la televizor toată ziua şi se bucură de gloria supremă o dată la 4 ani. Pentru asta şi nu numai meritaţi tot respectul nostru! Românii vă iubesc şi vă sunt alături!

România nu face playback la Beijing

Vineri, 8 august 2008. Ora 8:08 (ora Chinei). Acestea sunt coordonatele de timp pe care o planetă întreagă le aştepta de 4 ani. Olimpiadele au fost şi vor rămâne întotdeauna speciale pentru că adună sportivi de pe tot mapamondul, pentru că fair-play-ul tronează, pentru că miliarde de oameni stau cu sufletul la gură. Aşa s-a întâmplat şi acum 5 zile. La Beijing am avut parte de o deschidere grandioasă a Jocurilor Olimpice de Vară. Am urmărit ceremonia de deschidere aproape în întregime pentru că un asemenea spectacol nu se poate rata. Chinezii au arătat întregii lumi de ce sunt numărul 1 în materie de tehnologie. Au creat un ecran imens pe care au apărut, rând pe rând, imagini, dar şi luptători sau copii care desenau. Asiaticii au făcut din istoria lor un adevărat ceremonial. Zecile de mii de oameni care erau pe stadion au fost de-a dreptul fascinaţi şi au răspuns cu aplauze minute în şir. E adevărat, chinezii au apelat şi la trucuri: au creat multe efecte pirotehnice pe calculator, iar micuţa care a cântat a făcut de fapt playback pe altă voce. Dar nimeni nu şi-a dat seama de "amănuntele" astea decât la 4 zile de la începerea Olimpiadei. Asta ne arată că organizatorii chinezi au fost foarte şmecheri şi deştepţi. Bravo lor! Acum însă, hai să vorbim despre evenimentele care m-au impresionat şi mai mult, vorbim despre a noastră Românie. Ţara noastră s-a prezentat la Beijing cu o delegaţie destul de numeroasă din care nu au lipsit handbalişti, tenismeni, gimnaşti, înotători, boxeri. În ei ne puneam toate speranţele atunci când voiam să arătăm lumii întregi că şi noi existăm pe harta sportului mondial. Despre ei se vorbea cel mai mult, pe ei îi ştia lumea. Dar mai erau şi alţi sportivi români care meritau atenţie şi care ne-au adus mari bucurii la Olimpiadă. România a început Olimpiada furtunos. În prima zi de concurs tot poporul român s-a bucurat la unison pentru că o româncă micuţă, aparent firavă, în vârstă de 26 de ani, Alina Dumitru, a reuşit să cucerească AURUL la judo! În semifinală şi finală a avut parte de două adversare dificile (o japoneză şi o cubaneză), dar care au părut inofensive pentru că Alina, românca noastră dragă, a fost cu două clase peste ele. Am văzut în direct victoria ei, m-am bucurat enorm odată cu ea şi am simţit din nou mândria de a fi român! Când sportiva noastră a păşit pe prima treaptă a podiumului şi am ascultat imnul României, m-am emoţionat, aproape mi-au dat lacrimile şi am uitat complet de toate aberaţiile şi mizeriile care se întâmplă aici. Un asemenea sportiv te face să te simţi mândru în orice circumstanţe. Mulţumim, Alina, că eşti româncă! Mulţumim pentru dăruirea şi puterea de care ai dat dovadă! Au urmat apoi două zile în care sportivii noştri nu s-au dat la o parte şi au luptat din greu. Am fost aproape de medalii la tir şi haltere, dar norocul nu ne-a surâs. Camelia Potec nu a prins nici ea o zi bună în finala de la 200 m, deşi în calificări a fost prima, înaintea campioanei franceze Laure Manaudou. La gimnastică masculină pe echipe România n-a mers deloc bine, dar asta e deja o "tradiţie". La individual compus, am mare încredere în Drăgulescu şi Şelariu că ne pot aduce nişte medalii. Nici la feminin n-am stat mai bine pe echipe, dar Sandra Izbaşa ne poate face o mare bucurie. A urmat ziua a patra, zi în care Valentin Preda nu s-a mai prezentat la înot în calificări, iar Victor Hănescu a fost învins de tânărul Gael Monfils. Nu părea o zi prea bună pentru ai noştri. Dar un alt mare sportiv (aur la Sydney în concursul de sabie ), Mihai Covaliu, a ieşit la rampă şi a vrut să arate lumii întregi că nu e degeaba campion olimpic. A ajuns în semifinală relativ uşor. Acolo a dat peste un francez pe care l-a condus mare parte din luptă. Dar spre final nu s-a mai concetrat şi a pierdut calificarea în ultimul act. Dezamăgirea i se citea pe faţă. Însă un adevărat campion nu se mulţumeşte niciodată cu puţin. A trecut peste înfrângere, iar în finala mică şi-a luat revanşa în faţa unui alt francez pe care l-a surclasat. Astfel, Mihai Covaliu a adus o altă medaliei tărişoarei de 22 de milioane de suflete din sud-estul Europei: BRONZUL olimpic! Felicitări, Mihai, pentru atitudinea de învingător! Astfel, după 4 zile în care România nu a făcut playback, ci a prestat pe bune, live, cu sânge, fără teamă, româneşte, ne aflăm pe locul 15 din 204 ţări participante! De-a dreptul incredibil! Întreaga suflare românească vă ţine pumnii strânşi şi are mare încredere în voi! Ştim că nu ne veţi dezamăgi, campionilor! Cine vrea să vadă români în acţiune, e invitat să facă efortul să se trezească la ora 5 dimineaţa atunci când la Beijing vor presta live Camelia Potec şi Ioan Gherghel la înot, handbalistele noastre în meciul România-Franţa şi gimanstele în finala pe echipe. Fiţi cei mai buni şi arătaţi-le tuturor că sportul românesc e încă viu!

Sunteţi nişte inutili!

Demult mi-am dat seama că în România se poate întâmpla orice, oricând şi oriunde. Asta e ţara tuturor posibilităţilor: ţara în care nepotismul se manifestă pe faţă, ţara în care Băselu şi Tări, cei mai importanţi oameni din stat, au un comportament pueril, ţara în care plătim multe instituţii absolut degeaba, ţara în care poliţiştii sunt nişte borcănaşe cu slanină care abia se mişcă, ţara în care "atitudinea mitocanului faţă de valoare este băşcălia", ţara care are, pesemne, cei mai mulţi îmbogăţiţi peste noapte, ţara cu cele mai multe dive pe metru pătrat, ţara care... E adevărat că avem şi părţi bune, dar despre ele altădată pentru că nu fac aici laudatio României, nu stau să pup Romînia în părţi dorsale ale suprafeţei ei. În cele ce urmează vă voi povesti un eveniment "fascinant" la care am luat indirect parte duminica ce tocmai a trecut şi care m-a făcut să mai exclam o dată: "Băi, de abia aştept să plec din ţara asta!". După cum ziceam, duminică eram la bunici în minunatul municipiu Câmpina. Ca un om normal căruia îi mai place şi sportul (tenisul, în special), am hotărât să merg împreună cu un prieten să lovim cu putere mingea aia verde, mică şi care "fuge" tare. Că, poate aşa, evităm acumularea de grăsime... Zis şi făcut. La 10 trecute fix eram pe teren la Petrom, lângă ştrand (pentru cei care cunosc zona). Am jucat tenis pe bune, adică şi concentrat, cam vreo oră. Noi plătiserăm două. La un moment dat, aud nişte înjurături de mama focului de undeva din dreapta mea. Nu am băgat în seamă neamul de piţigoi răzvrătiţi. Dar indivizii respectivi voiau să-şi facă simţită prezenţa de-a binelea, aşa că invectivele continuau iureş. După ce am mai jucat puţin, recunosc că m-am enervat pentru că nu mă mai puteam concentra şi pierdeam puncte aiurea (dădeam cu mingea în gard, şi la propriu şi la figurat). Aşa că m-am dus să mă uit prin gard ce animale sunt în stare să-şi urle minunata prostie în asemenea hal. Erau, vorba unui prieten, vreo 7 "gherţoi" care se certau cu alţi 2-3 oameni şi cu o doamnă în vârstă. Acum să definesc "gherţoiul": e tipul de om slinos, cu un vocabular birjăresc care suferă clar de mania persescuţiei, are neapărat un lanţ mai greu decât el la gât şi se crede stăpânul tuturor. Aşa şi cu porcinele de acolo. În plus, la ora 10 dimineaţa, băieţii trăseseră la măsea din gros deoarece echilibrul nu prea mai funcţiona în cazul lor. O bătrână, oripilată de ce scoteau indivizii pe gură, i-a chemat pe cei care ar fi trebuit să-i protejeze pe clienţii ştrandului (căci acţiunea se întâmpla peste gard, la ştrand). Nemulţumirea şmecheraşilor, micuţilor, era că administratorii de acolo nu-i mai lăsau să se bucure de lumina soarelui. Şi atunci au început să ejecteze şi mai multe înjurături pe secundă. După ceva vreme, a ieşit un bătrân de vreo 60 de ani din apă care le-a zis: "Bă nenorociţilor, plecaţi odată de aici!". Atunci furia celor 7 neghiobi a căpătat proporţii uriaşe. Astfel am asistat la o scenă care până atunci mi se părea cu neputinţă. Bietul bătrân era alergat şi lovit cu pumnii şi picioarele de animalele alea. După 2 minute, au apărut şi vreo 2 poliţişti comunitari care erau de aceeaşi vârstă cu bătrânul în cauză. Săracii de ei, habar n-aveau ce să facă. Aveau 2-3 foi în mână pe care le fluturau, şi-au interpus corpurile între bâtrânul speriat şi asediat continuu şi tinerii beţi şi nimic mai mult. Din timp în timp, le mai spuneau să se calmeze, dar nici vorbă, alcoolul îi făcea mai furioşi şi nu încetau să-l lovească pe bietul om. Ar fi trebuit să filmez întreaga scenă, dar n-am făcut-o pentru că am continuat să jucăm tenis, iar între game-uri ne opream şi asistam muţi de uimire la neputinţa autorităţilor de 2 bani din ţărişoara asta. În loc să fie angajaţi la Poliţia Comunitară nişte bărbaţi tineri care au mai auzit şi de sală, ce fac ăştia de la poliţie? Angajează burtoşi de 50-60 de ani care de abia se mai cară pe ei înşişi. Te mai poţi aştepta să le ardă vreo două castane serioase unor indivizi violenţi? Clar nu. Dar acum vine partea care m-a enervat peste măsură. Patroana a sunat, între timp, la poliţie, văzând că grăsuţii nu fac faţă turmei de bătăuşi. Echipajul de intervenţie a apărut după 10 minute: un poliţist gras cu o burtă cât Casa Poporului care de abia a coborât din maşină şi o duduiţă care avea impresia că acolo era vreun eveniment monden (abia îşi mişca fesele spre locul incidentului; probabil avea impresia că se află pe un podium şi prezintă moda). Apoi, aceşti doi apărători ai legii au început o adevărată "anchetă" la faţa locului: au făcut zece drumuri la maşină, au cărat nişte hârtii de colo-colo aiurea-n tramvai, îi întrebau pe cetăţeni despre incident... În tot acest timp, bătrânul (care, apropo, avea o ditamai vânătaia pe faţă) stătea speriat lângă cei care îi dăduseră nişte "cazmale" şi le zicea poliţiştilor: "Domne, puneţi-le cătuşe şi luaţi-i de aici! Nu vedeţi ce mi-au făcut?". Curând după scena asta noi am plecat, iar pe drum am văzut o maşină de la Bidepa care se îndrepta spre ştrand. Şi m-am bucurat enorm că şmecheraşii ăia probabil urmau să încaseze nişte bucăţi adevărate de la ditamai "goriloii" care trebuiau chemaţi de la bun început. Cam aşa îşi fac treaba minunăţiile astea de poliţişti care sunt plătiţi din banii noştri! Chiar sunt scandalizat de ce s-a întâmplat! Ruşine Poliţiei Române că are în subordine asemenea specimene care îşi iau o căruţă de bani pentru că sunt inutili! Oameni nevinovaţi sunt bătuţi la ştrand, iar ei de abia se mişcă, au o nesimţire crasă! Mă mai întreb ce căuta şi duduia aia într-o patrulă de poliţie. Cui putea să facă ea faţă? Probabil unei furnicuţe, dar în niciun caz indivizilor ălora... E incredibil ce se întâmplă în ţara asta cu poliţia şi de-a dreptul impardonabil! Securitatea e cam la nivelul mării, adică 0. Şi pe inutilii ăştia îi plătim! Asta e mai grav. Plătim pentru o lipsă de securitate care mă face să ma minunez. Oare trăiesc într-o ţară membră UE? Cu siguranţă, nu. Indolenţa asta a poliţiei mă disperă. Îmi place de nu mai pot când vin grăsuţii, calmi, analizează ei situaţia vreo 2-3 ore şi reuşesc cu mare talent şi graţie să nu facă nimic, să nu ia nicio măsură. Sau poate aşteaptă "mântuirea": şpăguţa cea de toate zilele. Cred că în câţiva ani vom ajunge să mergem cu gărzi de corp pe stradă căci protecţia poliţiei e zero barat! Băi, în locul vostru mi-aş da demisia imediat dacă aş şti că nu sunt bun de nimic şi m-aş retrage la ţară să stau în cerdac şi sa bag în mine ceafă de porc (e un sfat prietenesc)! Durduliilor din Poliţia Română le fac o urare sinceră: umflaţilor, băgaţi în voi slaninuţă multă şi şpăguţă groasă că poate într-o bună zi o să ajungeţi ca elefanţii şi o să crăpaţi de atâta bine! Oricum sunteţi nişte buni de nimic!    

Atitudine de campion

De câteva zile încoace mă frământă subiectul despre care voi scrie în cele ce urmează. Poate n-am avut timp să scriu despre asta până acum, poate nu am avut starea necesară sau poate aşa a fost să fie. Dar cu siguranţă acesta e mometul cel mai potrivit să scriu despre un subiect care pe alţii îi lasă reci (veţi vedea de ce), dar pe mine nu. Acum aproximativ o săptămână discutam cu un prieten din Azuga pe mess (că de!, aşa e trend-ul) despre faptul că vărul lui, Claudiu David, care este pilot de raliu, nu va mai avea parte de susţinere financiară. Omul mi-a povestit asta cu o indignare teribilă. Era plin de nervi pentru că este cel mai mare susţinător al lui David, aşa cum e şi normal că doar sunt veri. Acum o să ziceţi: "Da, domne, un alt sportiv român nu are susţinere materială... Ştim povestea. Se repetă mereu cu frecvenţă de ceas elveţian!". Dar ştiţi cine e Claudiu David cu adevărat? Nu e un pilot de raliu oarecare. E campion! E român! Şi e sinăian de-al meu! Mă veţi acuza de patriotism local, de lipsă de obiectivism, dar vă voi prezenta situaţia frustă, aşa cum e ea. Claudiu David e primul român care a participat la trei etape din cadrul Campionatului Mondial de Raliuri. Asta se întâmpla în anul 2007. Şi ce credeţi că a făcut acolo? A reprezentat România, le-a arătat străinilor că şi noi putem să existăm pe harta raliului mondial! Poate nici de asta n-aţi auzit prentru că, de obicei, în buletinele de ştiri sportive apar primele informaţii de genul: ce ceas de zeci de mii de euro şi-a mai luat Mutu, pe cine a mai "agăţat" Messi, ce aberaţii mai scoate pe gură Becali, unde îl mai transferă presa pe Goian. Ştirile despre raliu apar în ultimele 30 de secunde ale bulentinelor sportive. Aşa suntem noi... Dar David nu s-a oprit aici. A revenit în ţară cu o poftă mai mare de luptă. A vrut să le arate tuturor că el este adevăratul campion, deşi în 2006 fusese la doar un punct în spatele campionului naţional. Anul ăsta a obţinut "doar" locul 2 la Raliul Braşovului. Dar, aşa cum fac marii învingători, Clau nu s-a lăsat! A continuat lupta şi a reuşit să câştige Raliul Clujului, victorie ce l-a făcut să afirme: "Back in business!". Cu toţii am fost mândri de el. Apoi, a urmat momentul de cotitură. După ce David revenise în cărţi pentru câştigarea Campionatului Naţional, a venit vestea bombă: principalul său sponsor a decis să-şi retragă susţinerea materială! Urma însă Raliul Sibiului care se desfăşoară chiar în aceste zile. Claudiu David, Mihaela Beldie (copilot) şi întregul staff tehnic cred că au avut multe nopţi de nesomn, încercând să caute soluţii şi sponsori pentru a participa şi la Raliul Sibiului. Au avut ambiţie, n-au vrut să se lase învinşi şi, cu ajutorul prietenilor, familiei, cunoscuţilor, lui Clau i s-a dat din nou şansa să le arate tuturor că el este cel mai bun. Iată ce declara Claudiu David acum doua zile înainte de începerea cursei de la Sibiu.

El, campionul, părea un om trist, dezamăgit, dar nu învins, ci decis parcă mai mult ca niciodată să arate tuturor ce poate. Dar atitudinea lui face diferenţa! Spune sus şi tare că poate uita toate necazurile pentru a-şi focaliza întreaga putere fizică şi mentală asupra cursei de la Sibiu. Asta, reţineţi, se întâmpla acum două zile, pe 17 iulie. Ieri (că acum e deja trecut bine de miezul nopţii), în jurul orei 20, primesc un mesaj pe telefonul mobil în care mi se comunica: "Prima zi d rally! loc 1, conducem detasat!". Da, nici mie nu mi-a venit să cred. În mesaj era vorba de Claudiu David! Parcă am bănuit că pilotul-minune va veni iar cu o surpriză pentru că n-am scris articolul mai devreme, deşi o puteam face. Cuvintele par a fi de prisos pentru a descrie sacrificiile unui astfel de sportiv care la capitolul atitudine ne dă o lecţie nouă, tuturor. M-am bucurat şi încă mă bucur enorm pentru el! Le-a dat un mare şut în fund celor care au încetat să-l mai sponsorizeze din motive care îmi scapă. Dar aşa e în România: valoarea nu e apreciată şi susţinută. La noi se aruncă bani pe maşini de mare fiţă, pe poşetuţe Hermes Birkin, pe săndăluţe de la Albu, pe chiloţei cu Swarovski marca Botezatu. Noi avem alte treburi. De ce să investim în campioni? Să vină alţii să ni-i "fure" şi să stăm apoi cu muci la nas plângând după ei! Cât timp sunt în ograda noastră, nu-i vedem. Când ajung la alţii, îi regretăm. Că aşa suntem noi: gândim cu alte părţi ale corpului atunci când trebuie s-o facem (pe ea, pe gândire) cu cei mulţi sau puţini neuroni (după caz) cu care ne-a înzestrat divinitatea. Oare vom reuşi să apreciem şi noi vreodată valorile autentice aşa cum se cuvine? E o întrebare la care foarte puţini s-ar încumeta să dea vreun răspuns. Nu de frică, dar de scârbă, de jenă. Pentru că un răspuns ne-ar duce pe o altă pantă alunecoasă: cea a întrebărilor retorice care ne-ar putea aduce mai mult rău decât bine (autorităţile abilitate sigur nu ne vor auzi întrebările). Până una-alta: Claudiu, suntem mândri de tine şi te susţinem orice ar fi! 

UPDATE: Claudiu David s-a clasat pe poziţia a doua în cadrul Raliului Sibiului, după multe probleme tehnice pe care le-a avut. Pe primul loc a venit finlandezul Jarkko Miettinen. Pentru mai multe detalii intraţi aici.