duminică, 28 septembrie 2014

Iartă-i, Maestre!

Nu mai pot tolera nedreptatea și micimea pe care le văd „mestecate” în spațiul public de două zile. Maestrul Radu Beligan, unul dintre puținii actori români rămași nepătați după decenii de încântare a publicului, este aruncat la stâlpul infamiei de niște țâști-bâști pentru că își asumă public o opinie politică. Andrei Pleșu, propagandist de meserie și intelectual de marcă autoproclamat, îl acuză pe Beligan de propagandă și manipulare într-o scrisoare deschisă pe care au preluat-o mulți și pe marginea căreia au comentat și mai mulți. Mizeria n-are limite, asta mi-era clar demult. Nici ticăloșia. Pleșu mereu mi-a fost antipatic. Nu sunt ipocrit. Nici trendy. Nu i-am citit cărțile. În schimb, în unele momente, i-am lecturat desele luări de poziție pe teme politice, cele mai frecvente împotriva adversarilor lui Traian Băsescu și în favoarea președintelui căruia i-a fost consilier prezidențial și apropiat loial. Un președinte care a folosit mereu autointitulata intelectualitate contemporană din țară (Pleșu-Liiceanu-Patapievici-Cărtărescu, ca să mă rezum doar la cei mai notorii) drept catalizator mediatic și de imagine care i-a susținut cauza, în pofida deselor derapaje la adresa Regelui Mihai I, lui Raed Arafat sau a unor ziariști, ca să mă rezum la doar câteva exemple. A fost moral ca marii intelectuali să se așeze cuminți și tăcuți în banca lor în acele momente de tristă amintire.

Am avut fantasticul noroc și imensa onoare să-l cunosc personal pe imensul Radu Beligan. Se întâmpla acum 4 ani, în Sinaia. Seren, amabil, cald, mi-a întins mâna și am povestit câteva minute. Ulterior, m-a invitat la piesa „Egoistul”, la Naționalul bucureștean. Din drag de Beligan și încântat de scenariu, am revăzut-o de alte două ori. Fascinant a fost și momentul în care maestrul m-a primit în locuința-sanctuar-și-bibliotecă, într-un semiobscur, spre seară, pentru a-mi oferi un autograf pe cartea oferită drept cadou unei mari iubiri. Era colosal. Am înnebunit de drag. Este unul dintre momentele determinante ale existenței mele. De nepovestit în cuvinte. Un munte de înțelepciune, de cultură. Un om valoros din cap până în picioare. Valoare brută.

Știu că suntem o națiune care nu-și apreciază valorile. Sau le apreciază post-mortem. Românii i-au trimis în exil pe Brâncuși, Noica, Eliade și alții. Avem talentul ăsta formidabil. Eminescu a murit de sifilis, Nichita era un alcoolic de trei parale, Brâncuși nu se califica la estetica frumosului. Clișee de nație măruntă. Bârfă. Cred că pe acest Pământ există oameni atât de valoroși, atât de dezvoltați spiritual, geniali, brilianți, așezați pe un așa de înalt și solid piedestal prin ceea ce sunt, au făcut și au gândit, încât tu, om de rând, intelectual, ce oi fi, nu îți poți permite să-i pângărești, să-i arunci în mocirla în care te scalzi, să le minimizezi eforturile, să-ți dai cu părerea „rea” despre ei, să-i persiflezi ori judeci. Mai ales când vine vorba de un om de 95 de ani care, oricum și oricât am analiza, și-a iubit publicul, i-a dat totul, adoră scândura scenei, este Maestru al profesiei sale - îmbucurător de suflete.

Citesc opinii ale unor tineri despre declarația maestrului și mi-e lehamite. Sunt oameni care nu-l cunosc personal. Sunt oameni care nu i-au văzut piesele. Sunt oameni care nu știu lucruri despre Beligan, dar, doar din rațiuni politice, își permit să emită „judecăți de valoare”. Da, suntem o țară complet canibalizată. Astăzi voi, tineri frumoși și liberi, promovați libertatea de expresie pentru ca mâine să condamnați un actor colosal în vârstă de 95 de ani pentru că-și „permite” să opineze politic în favoarea unui candidat sau a altuia, pentru „delict de opinie”. Încetați să distrugeți valorile nației ăsteia! Uitați-vă atent în oglindă! Cât ați dat voi țării ăsteia, cine sunteți, de unde atâta ură și avânt?! Cine sunteți voi ca să-l judecați pe Beligan?

Revenind la Pleșu, opiniile sale exprimate deschis sunt ab origine viciate pentru că este un om lipsit de caracter, servil, subiectiv. Fost consilier prezidențial al lui Băsescu și servant continuu al intereselor acestuia, Andrei Pleșu, indiferent că scrie despre Beligan, Antonescu, Ponta sau Udrea, pierde simțul rezonabilului și își bate joc de un simbol național. Chiar dacă este pretențios în exprimare. Nu ajută. Caracterul se citește printre rânduri. Lipsa lui, în fapt. Domnule Pleșu, nu aveți căderea morală și de verticalitate a opiniei, să exprimați un așa punct de vedere. În fond, nici ca ministru al Culturii și nici în calitate de consilier prezindețial, nu v-ați remarcat în vreun fel. Nu sunteți un Beligan al Culturii și nici un consilier politic de talie internațională. Sunteți un mărunt servil al unor interese politice. Doar atât. Degeaba ați citit biblioteci întregi și ați scris cărți cu nemiluita. Caracterul vă trădează. Niciodată, de la acest moment, nu voi plăti un leu pentru cărțile unui om ca dumneavoastră. Nu meritați. Sunteți perfid. Mă bucur că am ales să nu vă citesc beletristica sau tratatele despre îngeri. Și sunt tânăr. Dar aleg să nu vă țin isonul într-un efort de a demoniza oameni semnificativ mai valoroși, mai discreți, mai puțin propagandistici și manipulatori decât dumneavoastră. Radu Beligan a intrat demult în istoria acestui neam, în cultura noastră, este un simbol al teatrului românesc. Pe dumneavoastră sigur nu vă va consemna istoria. De astăzi am uitat că existați.

Maestre Beligan, iertați-i! Fiți blajin și înțelept cu ei! Fiți îngăduitor! Sunteți cu mult deasupra nemerniciei din spatele unor asemenea opinii ori comentarii. Nu vă enervați. Zâmbiți-le amabil, așa cum o faceți adesea. Eu vă iubesc și vă admir, dincolo de o opinie politică pe care vi-o asumați. Și sunt mândru că am apucat vremuri în care mi-ați marcat adolescența. Îmi pare rău că trăiți vremuri ca acestea...

Domnule Pleșu, jucați magistral  rolul „gaura din perdea”, personaj din „Balada Chiuvetei” de Mircea Cărtărescu, citită printr-a șaptea, care m-a convins să nu-l mai lecturez nici pe Cărtărescu vreodată chiar dacă a devenit mainstream. Sunt eu mai special. Merg așa împotriva curentului. Cu argumente. Mi-e milă. Și tare lehamite. Dar poporul ăsta are grijă să taxeze cândva și cumva suburbanul.

Beligan să vă ierte! 

sâmbătă, 6 septembrie 2014

SCRISOARE CĂTRE CEI CARE NE IROSESC VIEȚILE ZILNIC

Stimate domnule Victor Ponta, premier al României,
Stimate domnule Ioan Rus, ministru al Transporturilor,
Stimate domnule Narcis Neaga, director general al CNADNR,


Vă scrie un tânăr de 23 de ani care s-a săturat să îi irosiți viața pe drumurile din România. Viața mea și a altor câteva milioane de șoferi români. Sunt mâhnit. Sunt ultragiat. Sunt frustrat. Sunt revoltat. Din cauza voastră, am ajuns azi-noapte acasă la ora 01.30 și scriu aceste rânduri după ce am dormit numai șase ore. Din cauza voastră, sănătatea mea e pusă în pericol și, odată cu ea, a tuturor celorlalți participanți la traficul de pe drumurile mizerabile din România secolului 21. Din cauza voastră, de patru ani, mi-am pierdut ore bune din viață enervându-mă în trafic.

În seara zilei de 4 septembrie, mă întorceam din București după o zi foarte solicitantă, spre casă – la Sinaia. Era ora 23.30 când, deodată, imediat după ieșirea din Comarnic, văd toate tirurile din fața mea staționând. Am crezut că e o problemă de moment și că circulația se va relua curând. Am parcurs cei 15 km până în Sinaia în 87 de minute! 87 de minute, domnilor, în care am constatat că, cu aceeași iresponsabilitate care vă caracterizează, ați decis să „plombați” încă vreo 3-4 porțiuni de poduri de pe DN1, zona Posada. Probabil pentru a zecea oară numai în acest an. Pentru a 200.000-a oară în ultimii 10 ani. Vă bateți joc de noi, șoferii din această țară, de timpul nostru, de sănătatea și nervii noștri, de banii cu care contribuim la Bugetul de Stat și pe care îi utilizați după bunul plac cu companii care-și primesc banii pentru că repară niște gropi care, în două-trei luni, vor fi la loc. Și tot așa. 

Domnilor, să știți foarte clar că dumneavoastră sunteți vinovații morali pentru prea multele mii de oameni care mor pe șoselele din România. Voi suntețin vinovați pentru prea multele altercații din trafic. Oamenii au ajuns la săturație pierzându-și timpul și viețile pe șosele pentru că voi sunteți incapabili să construiți în 25 de ani o autostradă pe cea mai circulată rută turistică din România, de exemplu – Comarnic-Brașov. Este absolut firesc ca, din cauza lipsei infrastructurii, oamenii să se enerveze, să devină agresivi, să accelereze mai mult decât este cazul după ce au stat mii de minute ale vieții lor blocați în trafic. Și atunci se întâmplă nefericitele accidente care lasă copii pe drumuri, soții văduve, mame fără copii – drame de o suferință atroce. În micimea voastră comportamentală și de acțiune, aveți impresia că rezolvați ceva mărind până la Dumnezeu cunatumul amenzilor ca să le „adaptăm la cele din Uniunea Europeană”. Halal manieră de a gândi! Ați putea cuteza să faceți asta când vom avea cei peste 13.000 de km de autostrăzi ai Spaniei sau măcar cei peste 1.300 de km ai Ungariei, vecina noastră. În țările astea, trăiesc oameni mult mai relaxați, mai fericiți, mai puțin încrâncenați. Pentru că clasele lor politice au înțeles întocmai și la timp nevoia imediată de a avea infrastructură funcțională.
Sunt, de patru ani, General Manager al unei companii publice de transport și fiu al unui tată care, cu eforturi fantastice, ține în viață o firmă de construcții și plătește taxe și impozite pentru 40 și mai bine de oameni. Un tată care pleacă la 07.30 acasă și se întoarce la ora 20.00! Domnule premier Ponta, așa cum i-ați amnistiat fiscal pe pensionari, mămici, bugetari și alte categorii sociale, eu și tatăl meu, plus alte milioane de șoferi români, vrem să ne amnistiați de la plata rovinietei pe care o plătim absolut degeaba. De fapt, o plătim pentru vreo 600 și ceva de km de autostradă și pentru firmele unor băieți deștepți care schimbă borduri ca la balamuc și plombează gropi aproape săptămânal. Dați-ne banii înapoi! Și plătiți-ne din anii dumneavoastră minutele pierdute de noi toți în trafic! Nu v-ar ajunge 100 de vieți, domnule prim-ministu. Știu, e extrem de simplu să circuli cu girofar, cu antemergător și să umilești o dată în plus cetățeanul și contribuabilul care se stresează că, blocat fiind în trafic, nu va ajunge la timp la spital, unde mama îi e pe moarte, nu va reuși să ajungă la stomatolog, nu va reuși să-și vadă copilul în prima zi de școală. Veți plăti, domnilor, pentru această stare de labilitate psihică în care ne-ați adus. Curând veți plăti. Până atunci, vă provoc să mergeți o săptămână la volanul unei mașini, fără girofar, prin întreaga România. Vă vom găsi, dacă aveți bărbația și asumarea de a face asta, la Spitalul 9, etajul 1, prima sală, al doilea pat din stânga.

Domnule Ponta, domnilor miniștri Șova (fost) și Rus (actual), ne promiteți cu titlu electoral, de ani de zile, că veți construi autostrada Comarnic-Brașov. Nu ați mișcat un deget. Doar pe hârtie Șova (cercetat acum penal) ne arăta cât de minunată va fi această autostradă care nu există. Din cauza voastră, stațiunile de pe Valea Prahovei mor câte puțin dar sigur, pentru că turiștii refuză să stea în coloane kilometrice între Comarnic și Bușteni, câte 4-5 ore. Și sute de mii se șoferi devin mai stresați, mai nervoși, mai agresivi. Începeți ACUM construcția acestei autostrăzi! De scuzele voastre penibile ne-am săturat! Ne-am săturat și de roviniete, acciza pe carburant, amenzi uriașe, în condițiile în care suntem o țară de mâna a treia la nivelul infrastructurii rutiere! Încetați să vă mai bateți joc! Oamenii sunt furioși. Și sunt foarte mulți, credeți-mă, care curând vă vor zbura din funcțiile pe care le ocupați vremelnic și iresponsabil. Veți fi la fel de huliți ca Băsescu, Udrea și Boc! Veți dispărea din viața publică. Și veți purta stigmatul toată viața de a fi distrus mii de vieți și o țară întreagă. Va fi greu să dormiți cu conștiința atât de încărcată.

Domnilor, aveți exagerat de mult tupeu și ne luați de proști permanent! Nu vă e rușine să spuneți că avem o autostradă București-Ploiești și să vă mândriți cu ea în condițiile în care au trecut mai bine de doi ani de la inaugurare și autostrada se termină niciunde, în câmp, ieșirile spre Snagov și toate celelalte nu sunt gata, nu există o benzinărie sau toalete, ieșirea de pe autostradă e blocată temporar pe unele direcții de mers?! Nu vă e măcar puțin jenă?! În ultimii 4 ani, am circulat peste 150.000 de km în special pe ruta Sinaia-București și știu exact în ce stadiu se află această autostradă. I-am parcurs pentru că mi-am dorit să termin o facultare de stat la zi, în timp ce lucram ore în șir într-o companie publică pentru a o aduce pe linia de plutire. Nu am nevoie de explicațiile voastre, vreau și vrem să vedem fapte! Terminați odată această autostradă, nu mai faceți atâta fanfaronadă televizată din nimic!

Domnule Neaga, pentru ce luați, conform declarației de avere, cei 3.500 de euro salariu lunar? Ce realizări notabile aveți? Pentru deszăpezirile impecabile de iarna trecută? Pentru că țineți în brate nu mai puțin de 27 (douăzeci și șapte!!!) de directori la CNADNR? Pentru ce vă plătim noi, cei cărora le consumați zilnic timpul și nervii? Evident că sunt retorice întrebările. Dumneavoastră de ACUM nu mai trebuie să conduceți CNADNR, e cert.

În aceste condiții, stimați domni, vă cer în mod public DEMISIA din funcțiile pe care le ocupați și, mai presus de toate astea, la fel de cinic ca voi, vă cer să ne înviați morții de pe șosele, să ne dați din viețile voastre înapoi timpul pierdut pe șosele, să ne dați din buzunarul propriu banii pe care îi plătim zilnic pe roviniete, să supliniți lipsa taților, mamelor, copiilor de lângă cei care, cu concursul iresponsabilității voastre, trăiesc niște vieți distruse, parțiale, uluitor de triste! Dați-ne toate lucrurile astea înapoi și dispăreți din viața publică. E minimul gest de decență pe care l-ați putea manifesta în raport cu noi, milioanele de șoferi din România care vă disprețuim profund și nu mai acceptăm să vă plătim salariile! 

Vă asigur că această scrisoare deschisă nu este singurul demers pe care îl fac, îl facem pentru ca lucrurile să se schimbe definitiv din România. Nu mă voi opri până nu se vor schimba.

P.S.: Domnule copilot Ponta, te aștept în trafic la Posada, Comarnic și Bușteni! Să punem de-un raliu de melci.

Cu profund dispreț,
Bogdan Fălcescu

marți, 25 martie 2014

Suntem singuri - scriere despre luptă, ipocrizie și principii

Omul este fundamental singur. Ești singur acum, în fața PC-ului, când citești gândul meu scris, ești singur când visezi toate nebuniile lumii, ești singur când îți așezi ideile pe rafturile minții, când scrii sau nu la un examen, chiar și în iubire unde-s doi, ai momente în care păstrezi lucruri pentru tine. Nu din egoism, dar din timiditate, din dorința de a rămâne în limitele misterului. Nu vrem să acceptăm asta. Nu ne place. Ne amăgim continuu, prin tot felul de mijloace care mai de care mai moderne (rețele sociale, device-uri), că suntem populari, că avem sute, mii de prieteni cărora le pasă de fiecare respirație, fiecare gând, fiecare eșec sau succes. Tânjim după like-uri (halal izvor de fericire) fără să înțelegem că cele mai importante asumări ale vieții noastre, cele mai dificile decizii, cele mai dure crize ale tale cu tine le traversezi în deplină singurătate. Dacă avem profunzimi. Altminteri, viața e whiskey, e gin, e circ, e pub, e club, e facebook. Nimic mai neadevărat, nimic mai simplist, nimic mai ipocrit. Viața le include, da, dar viața reală, viața aia care te mișcă și te face om nu se rezumă doar la asta.
De când mă știu, lupt. Lupt cu toate forțele mele din multe motive. Lupt pentru binele poporului care m-a oferit lumii, pentru adevăr, pentru principii și valori, pentru libertate în formele ei frumoase și demne, pentru coloane vertebrale drepte, fără cocoașă morală. Lupt ca să arăt necredincioșilor că tânărul acestor zile poate oferi celorlalți mult mai mult decât superficialitatea din cauza căreia ne anatemizează mare aparte a societății. De aproape patru ani, lupt și în numele interesului public pentru interesul public. Nu e loc ca să le exemplific aici și nici nu vreau asta. M-am luptat cu idei, oameni și sisteme. E neesențial, neimportant și neeproductiv să cuantific victoriile și înfrângerile. Lupta pentru principii nu e deloc profitabilă, e drept. Mi-am asumat asta. Marea, teribila, dureroasa victorie a mea este aceea că, dincolo de pierderile suferite, filonul meu moral, coloana vertebrală a principiilor în care cred a rămas dreaptă. Mă uit în oglindă dimineața și nu mi-e rușine, nu mi-e scârbă, nu sparg reflexia mea cu pumnul - extensie a frustrării de a fi un om gol.
În fiecare dintre luptele mele, am plecat la drum cu niște oameni. Unii m-au ținut de mână, pe alții m-am sprijinit, alții au stat în plan secund și m-au împins de la spate. Nu-i uit. Nici pe ei și nici gesturile lor frumoase într-un efort comun. Le-am întors în mare măsură gestul bun. Mi-au dat deseori sentimentul (ce minune de senzație!) că putem schimba împreună lumea. Ni s-a întâmplat, slavă Domnului, să schimbăm bucăți de lume, insulițe care îți oferă oxigenul ăla de care ai nevoie stringentă ca să continui cursa pentru schimbare. Din nefericire, în ultimele câteva luni, m-am înșelat flagrant în privința multora dintre cei alături de care am dus lupte grele și lungi. Știi, sunt momentele alea când îți vine să te muți pe Marte pentru că realizezi că aliatul tău stă strâmb, își vinde principiile și promisiunile pe un pumn de galbeni, mai rău - renunță total la ele, capătă o frică viscerală în fața Răului și dă drumul mâinii tale ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo. Ca și cum nimic bun nu s-ar fi întâmplat. Promit, respiră, mint și renunță la luptă. Am primit argumente logice sau emoționale, mi s-au fluturat principiile pe la urechi ca fiind prea multe și prea stricte pentru vremurile astea. N-am înțeles mare lucru, deși aș fi vrut. 
În cele din urmă, am înțeles ceva, dincolo de falseturile aruncate drept argumentații. M-am uitat lângă mine, în stânga, în dreapta, în spate, în față. Nici urmă de cei care până mai ieri erau parte integrantă din luptele mele. Eram singur, eu cu mine, principiile, visurile și valorile mele. M-am ghemuit cu totul în mine, mi-am analizat egoul, m-am șters de praful imoral scurs de pe tălpile celor care au fugit și au ales Răul și m-am ridicat din nou cu fața către lume. Devenisem mai puternic, mai convins că ce fac e bine, mai convins că reperele mele nu se schimbaseră, ci ale lor. 
Îmi continui lupta, luptele. Singur pe fond, nesingur pe formă (mulți sunt alături la nivel de discurs, mai greu cu fapta). Lipsit de ipocrizie, realist și optimist totodată, constat singurătatea luptei așa cum e ea. M-am convins pe mine că trebuie să o aduc mai departe. Mai puternic, mai determinat și cu conștiința că ceilalți au plecat către Rău, nu către Bine, către mai Binele căutat în viața fiecăruia. Cu singuranța că ceilalți au plecat. Definitiv. Am ales să mă despart definitiv de oameni care trișează, care abandonează echipa în plină luptă, care trădează interesul inițial și, astfel, își trădează conștiința. Merg pe drumul meu convins că, așa cum marele Mircea Diaconu, de exemplu, a găsit sprijinul nesperat, neștiut, ascuns, al miilor de români, și luptele mele vor atrage după ele oameni, conștiințe frumoase, tineri valoroși care să înțeleagă lesne că doar demnitatea, simțul dreptății și al responsabilității ne dau o mică șansă de a răzbi la lumină și de a îndrepta Răul așa de mare pe care nația asta oprimată l-a îndurat atâta amar de vreme. Altfel, suntem pierduți. Cred și lupt. Echilibrat. Zâmbesc și mă bucur că pot să lupt cu entuziasm încă. Știi, lupta asta e o călătorie. Mie îmi plac călătoriile la nebunie!
Nu-i menționez aici pe oamenii frumoși care îmi sunt alături cu adevărat - familie, puțini prieteni, câțiva colegi, oameni dragi pe care îi iubesc și care mă iubesc. Ei merită mai mult decât o scriere de felul ăsta. Acum mă întorc la ei.
Tu, da, cel de acolo, nu ești singur, nu-i așa? :)