Încă mai trăim

Undeva pe la începutul lui septembrie, scriam un articol despre unul dintre evenimentele ce avea să înspăimânte mare parte a muritorilor de rând: punerea în funcţiune a aceleratorului de particule de la Geneva. Pe atunci nu mai ştia poporul muncitor unde să se ascundă de găurica neagră: care sub mese, care după cuier, care la vecinu' Costel în ogradă... Băbuţele, în aşteptarea pensiei lunare, nu mai vorbeau la colţ de stradă despre Cioacă şi Elodia, ci îşi dădeau foarte în serios cu părerea despre experimentul Geneva. Şi eu, ca parte componentă a masei de oameni ce populează Terra, am ascultat păreri şi păreri de pe la toate posturile TV existente şi inexistente. În articolul de acum vreo lună şi ceva "militam" împotriva fricii în masă semănate mai mult sau mai puţin voit în rândul populaţiei. Am râs, am făcut mishteaux (pentru intelectualii lu' nea Peşte: i-am persiflat) de vieţuitoarele care credeau că miile de cercetători strânşi la Geneva sunt doar nişte eunuci neperfomanţi care n-au altă treabă acasă şi vor neapărat să se joace de-a dumnezeii cu omenirea. Au apărut şi nişte comentarii de mare rafinament aici pe blog cum că fiecare are dreptul să vadă cum vrea situaţia asta, că de ce îmi permit eu să-i ironizez pe micuţii cărora le e teamă de găuricile negre, bla bla bla... Măi speriaţilor de găuri, (că altfel nu pot să vă zic la ora asta), uite că am avut dreptate să râd cu lacrimi de voi atunci când vă luaţi foarte în serios şi expuneaţi nişte teorii demne de Spitalul 9 (prima la stânga)! Uite că suntem pe 29 octombrie (la mai bine de o săptămână de presupusa distrugere a planetei) şi nici n-am crăpat, nici nu m-am dezintegrat şi nici n-am auzit de omuleţi înghiţiţi de găurele! Am fost şi în Turcia, a trecut şi ziua lu' taică-miu şi tot aici sunt. La fel de teafăr şi nevătămat ca în septembrie şi la fel de "neliniştit". În ceea ce priveşte acceleratorul de particule de la Geneva, trebuie să vă spun că cercetătorii au oprit "maşinăria" la aproximativ o săptămână de la începere din cauza (şi nu datorită!) unor probleme tehnice. Din câte am înţeles, băieţii deştepţi vor relua experimentul undeva prin martie-aprilie 2009, răgaz destul de mare pentru "speriaţi" să-şi găsească eventual un buncăr unde să fie în siguranţă. Astfel, inconştienţii s-au dovedit a fi mai mult decât conştienţi (la cercetători mă refer). Până una-alta, hai să bem un Cico (cu variantele: bere, whisky, apă cu lămâie sau alcool de 90 de grade) în cinstea faptului că încă vieţuim şi hai să învăţăm să nu ne mai tremure gladiolele când auzim de vreun proiect de anvergură şi să ne stăpânim (în cazul unora) pornirile febrile de a merge la oliţă din cauza fricii!

Despre Turcia, cu drag

Sunt aproape 4 săptămâni de când m-am întors din Antalya şi încă n-am scris nimic despre ce lucruri şi locuri interesante am văzut pe acolo. Poate n-am vrut să scriu, poate n-am avut timp, poate n-am avut starea necesară, ţinând cont de evenimentele ce s-au întâmplat în ultimele săptămâni şi care m-au răvăşit. But I'm back in business! Săptămâna bonus de vacanţă de care am avut parte a fost una extrem de relaxantă şi binevenită. Dacă pe la început de iulie mă aflam cu colegii pe o plajă din Corfu (Grecia), la mijlocul lui septembrie mă bronzam undeva prin Antalya (Turcia) alături de familia mea. Dar hai s-o iau cu începutul. Era o zi de luni, 15 septembrie. Ora 3:00. Afară începuse o ploaie măruntă, semn că prima zi de şcoală nu urma să aducă vreme bună şi nici festivităţi prea fastuoase, ci doar multe umbrele şi băltoci. Eu mă bucuram enorm că scap de mizeria asta de vreme şi mă duc să-mi tolănesc trupul pe şezlong la 40 de grade, în Turcia. Plus că stăteam o săptămână departe de un sistem de învăţământ care funcţionează ca o Dacie 1300 din 1970. Adică merge parcă stă. Eram la 3-4 ore de primul meu zbor cu avionul pe care îl aşteptam demult. Am ajuns la aeroport cu maşina unui prieten, am plimbat bagajele de colo-colo, am stat la nişte minunate cozi că doar aşa ne stă bine. Dar mereu există o parte tragi-comică la statul la coadă pentru că de fiecare dată apare un nene durduliu care simtă nevoia să facă o revoluţie ad-hoc. Nu vrea el să fie în rândul muritorilor de rând. E mai cu moţ, mai puternic. Lumea se uită stupefiată sau amuzată la el, organul îl roagă să se calmeze şi totul se termină cu plecarea rotofeiului de la locul în care mulţimea suferă. Îmi plac de mor fazele astea. Sunt neaoşe. La 7 fix a decolat avionul. Am încercat să molfăi nişte gumă la decolare că cică aşa trebuie şi n-am avut probleme. E foarte tare senzaţia pe care o ai atunci când avionul rulează cu vreo 300 km/h înainte de a se desprinde de sol. E greu de explicat, trebuie trăită. Undeva în jurul orei 9:00 toţi pasagerii îl aplaudau pe pilot pentru aterizarea fără probleme. În cele două ore de zburat printre nori am văzut nişte imagini colosale pentru că cerul a fost mai mult senin. Soare, mare, oraşe, nori, toate se îmbinau şi formau ceva de neuitat. Ajunşi în aeroportul din Antalya, ne-am aşteptat cuminţei bagajele să apară pe bandă, după care ne-am îndreptat către autocarul care ne aştepta. Ghidul era un turc stabilit în România care vorbea româneşte mult mai clar şi coerent decât Bobocu' (pentru cunoscători) şi care ne-a explicat cum stau lucrurile prin zonă. Hotelul în care am stat 8 zile se numeşte Siam Elegance 5* şi este construit anul ăsta. E unul dintre hotelurile speciale ca arhitectură interioară pentru că a fost conceput în stil asiatic, astfel că inclusiv camerele au această amprentă. Am aşteptat destul până ne-am cazat pentru că plecau alţi românaşi din hotel. Apoi, am intrat rapid în camerele utilate cu mult bun-gust şi am plecat spre plaja privată a hotelului. Soarele dogorea, lumea era peste tot. Pe mine m-a epatat iniţial ce am văzut în jur. O piscină exterioară uriaşă, teren de tenis, pool-bar, tobogane, amfiteatru, snack-bar, sală de bowling, disco, restaurante şi multe altele. Practic nu aveai cum să te plictiseşti pe timpul şederii acolo. Pentru că noi am avut regim de ultra all-inclusive, am avut toate mesele şi băuturile asigurate. Astfel că puteai să mănânci şi să bei până crăpai, de dimineaţa până seara. Nu era nicio problemă pentru că mâncare era peste tot (la piscină, în restaurantul hotelului, în snack-bar), iar băutura era non-stop (adică puteai să bei şi la 4 dimineaţa, dacă te ţineau corzile vocale). Ruşii sugeau vodkă până se făceau stuf. Îşi luau o sticlă chiar şi la masa de prânz. Plus că pentru ei mesele erau adevărate festinuri, adică luau mâncare cât pentru 30 de elefanţi pe care bineînţeles că nu o terminau şi trebuia apoi aruncată. Trebuie să vă spun că la masă era cu autoservire. Pe scurt, mâncai ce şi cât vroiai. În cele 8 zile, am jucat tenis cu taică-miu, am făcut gimnastică în apă (sunt mândru de mine), am jucat volei pe plajă, am mers la sala de fitness că poate s-or lega ceva pătrăţele şi de abdomenul meu, m-am dat în tobogane, am jucat polo cu nişte namile de oameni, am mers la saună, am văzut spectacole în amfiteatru, am jucat tenis de masă, am stat pe interneu. Deci, nu am avut cum să mă plictisesc. Ceea ce m-a bucurat enorm a fost faptul că plaja era cu nisip, nu cu pietriş ca în Corfu, iar pe fundul Mării Mediterane nu erau stânci şi pietroaie. Într-una din zile, am mers cu ai mei în Antalya (oraşul), căci hotelul era în Bogazkent. Am văzut un port în care erau ancorate ambarcaţiuni de mici dimensiuni, am intrat într-o moschee, am mers şi la shopping că doar trebuie să fim în trend. Toate astea pe o căldură de 35-40 de grade. Mi-au plăcut foarte tare palmierii din Antalya care se aflau pe mijlocul străzii între cele două sensuri de mers. Parcă eram în Miami şi nu altceva. Ciudat mi s-a părut faptul că, deşi coşurile de gunoi erau destul de rare (mai dese decât la noi oricum), pe jos nu erau gunoaie. Am avut parte de o vreme execelentă, zic eu, cu excepţia ultimei zile şi ceva în care a plouat, dar nesemnficativ. În Antalya, mi-am dat seama că turcii au cu adevărat în sânge comerţul. Zici că s-au născut în bazar. Sunt în stare să-ţi vândă şi un băţ de ureche folosit, un ac fără gămălie, o lămâie stoarsă, orice. La ei totul e negociabil. Nimic nu are un preţ fix. Chiar şi în reprezentanţele firmelor mari (de exemplu, Reebok) preţurile nu sunt fixe. Orice turc care vinde ceva ştie măcar o limbă străină, dar sunt câte unii care vorbesc 3 limbi: germana, engleza, rusa. Mie îmi e foarte clar că Turcia e mama comerţului ambulant.

Asta e una dintre minunăţiile de poze făcute din avion. Soarele era stăpân absolut. Poza asta a fost făcută în drum spre Turcia.

Abia ajunseserăm în Turcia. În spatele meu e aeroportul din Antalya. Iată şi o mostră de palmieri turcaleţi.

Cam aşa arătau camerele de la Siam Elegance. Mie mi-au păcut mult pentru că mi s-au părut deosebite, originale.

Am jucat şi polo în Turcia cu nişte dulăpioare de 2 pe 2. Şi chiar mi-a plăcut pentru că am dat şi goluri. Am jucat în atac cu Stelică, mare om, mare caracter!

 

Gladiatorul din mine a simţit nevoia să se ia la trântă cu preţiosul monument din imagine care se afla în centrul Antalyei.

Ăsta e portul mic, dar cochet care constituie un punct de atracţie pentru turiştii ce vizitează Antalya.

Imagine din interiorul moscheei în care am întâlnit credicioşi rugându-se la Allah.

Toate pozele astea sunt făcute din avion. Sunt nişte imagini incredibile de care te îndrăgosteşti pur şi simplu... 

Sejurul de 8 zile petrecut pe plaiuri turceşti a fost o adevărată relaxare şi un prilej să cunosc obiceiuri, oameni şi locuri noi. Alături de familie m-am simţit foarte bine şi trebuie să le mulţumesc pentru că mi-au dat şansa (nu mai ştiu a câta şansă) să văd o altă ţară care m-a impresionat prin căldura oamenilor şi frumuseţea locurilor. Bineînţeles că n-o să uit niciodată că primul meu zbor cu avionul a fost spre Antalya pe când aveam 17 ani. Aştept cu nerăbdare să văd alte şi alte locuri, dar până atunci mai e. Până una-alta, ca să ajung în prezent, trebuie spus că a început din nou şcoala cu teste, teme, note mari şi mici, probleme. Dar are şi ea farmecul ei. Până la următoarea călătorie, nu uitaţi să vă bucuraţi de fiecare clipă a vieţii! Chiar merită! Mai multe poze din Antalya găsiţi aici

Durere în suflet şi mărginire în minte...

Sunt trist, sunt dezolat, iar optimismul care mă caracterizează în general a luat astăzi o pauză. Nu vreau să par patetic, dar simt nevoia să scriu câteva rânduri acum când tristeţea şi durerea fac schimb de roluri în sufletul meu. Dar aceste sentimente şi stări teribile sunt infinit mai mari în cazul şefei mele dragi şi al familiei ei. Poate mulţi dintre voi nu înţeleg rostul acestor cuvinte. Atunci am să încerc să vă explic momentele grele prin care mulţi colegi şi prieteni de-ai Alexuţei trec, deşi ştiu că o să fie dificil. Azi dimineaţă m-am trezit cam greu, ce-i drept, pentru că am stat să văd meciul Stelei cu Fiorentina. Părea să urmeze o zi obişnuită şi plicticoasă de şcoală. Pe drum, m-am întâlnit cu o prietenă, am discutat, am glumit. Mă simţeam chiar bine şi destul de voios pentru ora 8 dimineaţa. Intru în clasă zâmbind şi îmi salut colegii. Nu primesc niciun răspuns. Ridic capul din pământ şi văd nişte chipuri desfigurate, de o tristeţe înfiorătoare. Lacrimile curgeau şiroaie pe feţele multora dintre ei, semnalând o durere doborâtoare. Privirile lor erau îndreptate spre pământ în semn de disperare şi resemnare. Eu ştiam care era situaţia surorii Roxanei sau cel puţin credeam că ştiu (era internată în spital în Timişoara şi era pe cale să paralizeze). Am făcut legătura între tristeţea generală şi starea de sănătate a Alexuţei. Mă gândeam însă că îngeraşul paralizase. Dar un coleg mi-a dat vestea şocantă care m-a tulburat complet: micuţa cu ochi femecători păşise spre lumea umbrelor în noaptea ce tocmai a trecut. Am rămas fără cuvinte, m-am aşezat în bancă şi tot speram că ăsta era un coşmar din care voiam să mă trezesc rapid. Nu-mi venea să cred. Alexuţa, copila care a luptat de la egal la egal cu leucemia, o boală atât de cruntă, fusese învinsă, deşi cu toţii eram optimişti şi credeam în puterea ei de a ieşi învingătoare din această luptă crâncenă pentru viaţă. Îmi venea să mă dau capul de pereţi. O fetiţă de 15 ani pe care o cunoscusem cu o vară în urmă părăsea lumea asta şi lăsa un gol uriaş în sufletele tuturor. Era o fetiţă veselă, căreia îi plăcea viaţa, glumeaţă, ca noi toţi, dar care avusese nenorocul să întâlnească un obstacol prea mare: nemernica asta de boală numită leucemie care ni-i ia de lângă noi pe cei dragi fără milă. Bineînţeles că mi-am pus în gând sute de întrebări legate de divinitate, de "deciziile" pe care Dumenezeu le ia. Însă mi-am dat repede seama că astfel de întrebări nu îşi au practic rostul. În momente ca acesta îţi dai seama cât de mic, efemer şi nesemnificativ eşti ca să încerci măcar să găseşti răspunsuri sau să-i ceri socoteală Celui de Sus. Deşi sunt un tip pe care nu multe lucruri îl impresionează pe lumea asta, lacrimile mi-au curs atât pe obraji, cât şi în suflet. Odată cu vestea asta cutremurătoare de-a dreptul, ni s-au frânt aripile tuturor celor care, poate naivi, eram optimişti şi credeam cu tărie că o vom revedea pe Alexuţa aşa cum a fost ea odată: veselă şi cu o sclipire fermecătoare în privire. Aripile speranţelor noastre au fost frânte, sufletele noastre, ale tuturor, suferă, iar minţile se gândesc neîncetat doar la îngeraşul care a plecat spre o lume mai bună, mai dreaptă. Suntem parcă legaţi de mâini şi de picioare, nu putem face nimic. Starea asta e îngrozitoare, te macină, nu te lasă în pace. Ţin să amintesc neapărat faptul că întreaga familie a Alexuţei a dat dovadă de o discreţie covârşitoare. Aceşti oameni au suferit în tăcere multă vreme ca nişte martiri şi pentru asta merită un imens respect. Au fost demni până la capăt, au privit moartea în ochi cu o demnitate uriaşă. Deşi e un stereotip deja, trebuie să fim tari şi foarte uniţi ca să trecem peste asemenea clipe! Şi trebuie să nu încetăm să credem în Dumnezeu, deşi avem impresia că şi-a întors faţa de la noi. Roxy, fii tare! Noi toţi suntem alături de tine şi nu te vom lăsa să te "prabuşeşti"! Te vom sprijini mereu! Alexuţa, draga noastră, Dumnezeu te-a luat prea devreme la El! Poate că avea nevoie de un îngeraş care să-L ajute şi să-L înveselească şi, din păcate, te-a ales pe tine! Odihneşte-te în pace acolo sus! Noi te vom iubi mereu şi nu te vom uita, micuţa noastră! ! !

UPDATE: Bucuraţi-vă de vieţile pe care le aveţi, preţuiţi-le şi învaţaţi să aveţi grijă de voi! Nu mai consideraţi toate tâmpeniile ca fiind probleme pentru că, iată, alţii se luptă cu boala şi au adevărate probleme! ! !

Vama Veche Epilog
Asculta mai multe audio Muzica »

Iris - Ultima toamna
Asculta mai multe audio Muzica »

Laura Stoica - Vreau sa am steaua mea
Asculta mai multe audio Muzica »

robbie williams-angels
Asculta mai multe audio Muzica »