De ceva vreme încoace m-am limitat doar la concursul "Recunoşti sau nu?" şi la câteva îndemnuri, să le numesc aşa, aici, pe blog. Exerciţiile de atitudine care au fost fundamentul acestui blog au dispărut nu pentru că eu aş fi obosit să mă exprim, să urlu, să arăt cu degetul, să laud, ci din simplul motiv că anul acesta priorităţile mele s-au schimbat. Timpul liber s-a comprimat, de asemenea. Dar nu renunţ la "lupta" cu ideile, cu gândurile înşiruite într-o succesiune logică din faţa unui calculator! Iar blog-ul ăsta nu-şi va pierde niciodată "tonul" caracteristic, fie că unii doresc asta, fie că nu. Bon. Astea au fost scurte lămuriri. Acum să trecem la treabă.
În ultimele două săptămâni, mă aflu într-un continuu exerciţiu de acceptare. De acceptare a situaţiei care, iată, va rămâne neschimbată încă 5 ani. Am avut parte de 2 luni de campanie cu saltimbanci la fiecare colţ de stradă, noroi aruncat de peste tot către toată lumea, am râs, ba chiar am crezut că se poate schimba ceva la conducerea tărişoarei. N-am avut mari speranţe ca să evit marile dezamăgiri ulterioare. Nu m-a mirat nimic din ce s-a întâmplat pe sticlă, în ziare, pe stradă. Nu mă mai surprinde nimic din ce se întâmplă aici. Aşadar, nimic nou sub soare. Fostul preşedinte e noul preşedinte, fostul premier e viitorul premier, foştii miniştri sunt viitorii miniştri. Nu i-am votat, nu mă identific cu niciunul dintre ei, cred că nu mă reprezintă în niciun fel. În toată campania electorală ni s-a fluturat prin faţa ochilor conceptul de democraţie, de popor suveran. S-a spus că puterea poporului e puterea poporului. Statul e protectorul cetăţeanului. Retorică, gargară, vorbe goale... Târziu în noaptea turului II am aflat că Băsescu se va înscăuna pentru încă 5 ani la Cotroceni. De atunci sunt într-un susţinut exerciţiu de acceptare. În viziunea mea, a dat roade. Am acceptat că mai mult de 5 milioane de românaşi l-au votat pe Băsescu. Alte 5 milioane l-au votat pe Geoană. Noi suntem în minoritate. Sunt parte din minoritate şi, mergând pe un principiu fundamental al democraţiei, mă supun majorităţii. Şi am făcut-o. Nu pot să fiu ipocrit şi să spun acum că nu-mi mai pasă de ce se întâmplă în ţară pentru că nu a ieşit Geoană preşedinte. Aş fi stupid. Mergând pe aceeaşi logică, n-o să afirm că, dacă mă supun unei majorităţi firave, acum trebuie să-l iubesc pe Băsescu şi sa-i fiu ultras. Nici măcar. Sunt un tip echilibrat şi merg pe aceeaşi linie de echilibru în continuare. Un om echilibrat, nu trebuie să uităm, are simpatii şi antipatii, preferinţe, dar asta nu-l face mai puţin echilibrat. Accept situaţia în care românaşii mei m-au vârât şi ne-au vârât pe ăştia 5 milioane de inşi, dar nu mă pot complace în situaţie. Aş fi laş , ar fi nedemn, ar fi trist, n-aş mai fi eu.
Vorbesc cu lumea din jur, mă întâlnesc cu cunoscuţi şi în mare parte îi văd dezarmaţi, fără speranţă, unii strigă chiar sus şi tare că se află într-o acută criză de identitate. Pentru ce? Românul luptător, adevărat rămâne pe poziţii chiar dacă îşi ia un croşeu la ficat. Omul cu principii, cu idei adânc fundamentate, cu argumente clare, nu se lasă clintit de astfel de lucruri. De unde atâta lamentare? Cei care s-au luptat până acum cu prostia, cu nemernicia, cu gloata, o vor face şi în continuare. Timpurile se schimbă, oamenii rămân aceiaşi. Vorbesc de OAMENI, nu de traseişti, lichele. Vorbesc de coloană vertebrală şi bun-simţ, nu de nesimţire, tupeu şi slugărnicie. Ştim cu toţii în ce ţară trăim. E de ajuns să mergi 5 minute pe stradă, la orice oră din zi sau din noapte, ca să dai piept cu realitatea, aia dură, nefardată, netăiată la montaj. O cunosc de aproape 19 ani. N-am nevoie de alţii ca să o văd, ca să o simt. Dar o accept pentru că nu pot acum să mă dau cu capul de pereţi şi să-mi urlu frustrările ca orice semidoct la fiece colţ de stradă. Încă mai am nevoie de mine. Eu nu trec prin nicio criză de identitate, sunt acelaşi eu, ceva mai "bătrân" poate, dar acelaşi. Caut soluţii, perspective într-un noian de deziluzii, de dezamăgiri. Am vise, dar n-am mari speranţe. România a încetat de ceva vreme să mă mai surprindă. Mă întreb doar, deloc resemnat şi al naibii de mânat în luptă: iubiţi conducători ai neamului, ce mai urmează!?
Oamenii inteligenţi de la care am niscaiva aşteptări pot observa singuri realităţile pentru mine deloc surprinzătoare ale României care se află la 20 de ani depărtare de momentul care a însemnat cel mai susţinut exerciţiu de libertate, de forţă, de refulare. Nu trebuie să vin eu să le pun pe tavă realitatea. Astfel că îmi propun ca în viitorul apropiat să vă ofer pe blog-ul ăsta, vouă, celor care rezonaţi cu mine la nivel de idei, principii, gânduri, o alternativă la realitate. O să încerc să fac o "pledoarie" pentru frumos, bineînţeles neuitând că, orice am face şi am zice, realitatea rămâne realitate şi nu trebuie uitată.
Făcând o paralelă, exact acum 20 de ani, 22 decembrie a fost un moment de răscruce pentru neamul românesc. Atunci mii de oameni au dat dovadă de o nebunie vecină cu moartea şi un curaj nebun. Şi-au pus pe tavă vieţile ca să scape de hăţurile comuniste. Şi, da, au reuşit, chiar dacă au făcut-o cu supremul preţ: al vieţii! În Timişoara s-au întâmplat unele dintre cele mai aprige şi crude manifestaţii. Oameni au vărsat sânge pentru libertate. EROI se numesc aceia. Merită să le cinstim memoria nu doar o dată pe an, ci zi de zi, ceas de ceas. Hai să-i lăsăm deoparte pe nefericiţii eroi ai vremurilor noastre cu chipuri de striclă spartă şi să le cinstim memoria acelor EROI! Cum? Prin nişte versuri care pe mine, dincolo de orice notă de subiectivism (veţi vedea de ce spun asta), mă mişcă.
"Odă Timişoarei"
de Nicolae Bucur
În liniştea deplină
Din firul său de apă
Văzut de blânda lună
Oraşul se adapă.
Ascultând tăcut
Murmurul din aval,
Oraşul rănit
Soarbe din canal.
Care pare-ai spune:
Eşti neliniştit,
Capul sus, bătrâne,
Nu sta abătut.
Ai crescut în timp
Şi te-ai înălţat.
Mai frumos la chip,
Dar şi mai bogat.
La loc de răscruce
Eşti ca o brăţară.
O stea ce străluce
La margine de ţară.
Pe chipul ţării mele
Cu vatra-ţi străveche,
Mai mare între stele
Luceafăr de veghe...
Iar oamenii tăi buni
Cu graiuri diferite,
Ţi-au împletit cununi
Din lauri şi virtute.
Ei au pornit anume
La luptă hotărâtă,
Să apere un nume
Şi nimeni nu te uită.
A fost voinţa lor
Şi singura credinţă
Să scape acest popor
De chin şi umilinţă.
Şi-n vremuri de restrişte
Urmându-şi îndemnul,
Au reuşit să mişte
Din temelii sistemul.
Cu clocote de ură
Au zdruncinat pe veci
Nefasta dictatură
Cu fibrele ei reci.
Dar n-a fost în zadar.
Tu însuţi ai învins,
Şi morţii pe trotuar
În linişte i-ai plâns.
Departe la hotare
În locul de popas,
Frumos, slăvit şi mare
Ai fost şi ai rămas.
Cernit de umbra morţii
Eroilor căzuţi,
Cu dorul libertăţii
Şi grijile pe frunţi
Ai fost şi vei rămâne
Un oraş de seamă,
O poartă către lume
Şi continentul-mamă.
În aceste clipe grele,
Ridică fruntea sus!
Erou al ţării mele,
Tu calea ne-ai deschis.
Şi-n timpul care vine
Te vom slăvi mereu,
Să dăm ce se cuvine
Oraşului-erou.
Te cântă astăzi ţara,
Te cântă fiii tăi,
Că tu eşti Timişoară,
Erou peste eroi!
Această întrebare valorează 1 punct!
Această întrebare valorează 3 puncte!
Întotdeauna mi-a fost extrem de dificil să-mi găsesc cuvintele potrivite când vine vorba de Sărbătoarea Crăciunului. Şi atunci când le trimit apropiaţilor mesaje de Crăciun mă fâstâcesc, mă gândesc, mă răzgândesc. În principiu, Crăciunul se simte şi cel mai greu e să exprimi în cuvinte ceea ce simţi. Pentru mine, această zi înseamnă foarte mult de când eram mic copil. De atunci, obişnuiesc să împodobesc bradul de fiecare dată în seara de Ajun, alături de familie. Ascultăm colinde şi mai punem câte un glob în bradul speranţei, al bucuriei şi al frumosului. Colindătorii bat la uşă. Le deschidem si ascultăm un colind live, ca să intrăm şi mai bine în atmosferă. În fiecare an se întâmplă la fel. Da, am crescut. Asta nu contează. Crăciunul îl trăiesc mereu altfel, dar mereu la fel de intens şi plin de farmec. Nu cred că perioada asta ar trebui să ne facă mai buni, mai drepţi ori mai iertători. Este necesar să fim OAMENI oricând, nu numai de Crăciun ori de Paşte. Iar OAMENII cred cu tărie că sunt capabili de sentimente nobile, de trăiri intense, de introspecţii nu numai când o dată din calendar le-o impune, nici tot timpul, dar atunci când o simt, când cred că aşa e bine pentru ei şi pentru cei din jur. De fiecare dată petrec Crăciunul în familie, e deja tradiţie, pentru că alături de toţi ai mei (mă) simt cel mai bine, simt sărbătoarea la nivelul la care îmi doresc - spiritual. Sunt de acord că omul a găsit de-a lungul vremii diverse "găselniţe": cadouri, moşi crăciuni, crenguţe de brad, orice. Dar dacă nu ai Crăciunul în suflet, nu-l vei găsi niciodată sub brad... Crăciunul e o stare pe care, treptat, o simţi la alt nivel. Deşi cu toţii vrem să fim nişte copii în aşteptare de dăruri în seara lui Moş Crăciun, nu cu toţii simţim la fel. Unora le pot părea baliverne cele spuse de mine, pe când alţii pot "vibra", având un zâmbet inocent pe chip. E esenţial să nu ne uităm sufletul (de copil), să simţim, să trăim, să iubim, să existăm frumos, să fim, să dăruim. În speranţa că mesajul meu merge "acolo" unde vreau să meargă, vă doresc din suflet tuturor să petreceţi Sfinte Sărbători de Crăciun cu bine alături de toţi cei dragi vouă, să vă bucuraţi unii de alţii, să simţiţi frumos şi să iubiţi! ! ! 
De ceva vreme încoace m-am limitat doar la concursul "Recunoşti sau nu?" şi la câteva îndemnuri, să le numesc aşa, aici, pe blog. Exerciţiile de atitudine care au fost fundamentul acestui blog au dispărut nu pentru că eu aş fi obosit să mă exprim, să urlu, să arăt cu degetul, să laud, ci din simplul motiv că anul acesta priorităţile mele s-au schimbat. Timpul liber s-a comprimat, de asemenea. Dar nu renunţ la "lupta" cu ideile, cu gândurile înşiruite într-o succesiune logică din faţa unui calculator! Iar blog-ul ăsta nu-şi va pierde niciodată "tonul" caracteristic, fie că unii doresc asta, fie că nu. Bon. Astea au fost scurte lămuriri. Acum să trecem la treabă. 
Cata a fost cea care, după 100 de întrebări, s-a aflat pe prima poziţie în clasamentul concursului lansat aici, "Recunoşti sau nu?". Premiul a constat în publicarea unui text (proză sau versuri) pe blog-ul acesta de atitudine. Cata a ales versurile. În definitiv, poezia e tot un exerciţiu, un exerciuţiu al frumosului. Las la aprecierea voastră, a cititorilor acestui blog, poezia pe care cu mare drag o public în cele ce urmează. Aştept atât aprecierile, cât şi criticile voastre referitoare la versurile următoare.
Această întrebare valorează 3 puncte!
Această întrebare valorează 3 puncte!
Această întrebare valorează 3 puncte!
Această întrebare valorează 3 puncte!
Această întrebare valorează 1 punct!
Această întrebare valorează 1 punct!
Această întrebare valorează 3 puncte!
Această întrebare valorează 3 puncte!
