Suntem singuri - scriere despre luptă, ipocrizie și principii

Omul este fundamental singur. Ești singur acum, în fața PC-ului, când citești gândul meu scris, ești singur când visezi toate nebuniile lumii, ești singur când îți așezi ideile pe rafturile minții, când scrii sau nu la un examen, chiar și în iubire unde-s doi, ai momente în care păstrezi lucruri pentru tine. Nu din egoism, dar din timiditate, din dorința de a rămâne în limitele misterului. Nu vrem să acceptăm asta. Nu ne place. Ne amăgim continuu, prin tot felul de mijloace care mai de care mai moderne (rețele sociale, device-uri), că suntem populari, că avem sute, mii de prieteni cărora le pasă de fiecare respirație, fiecare gând, fiecare eșec sau succes. Tânjim după like-uri (halal izvor de fericire) fără să înțelegem că cele mai importante asumări ale vieții noastre, cele mai dificile decizii, cele mai dure crize ale tale cu tine le traversezi în deplină singurătate. Dacă avem profunzimi. Altminteri, viața e whiskey, e gin, e circ, e pub, e club, e facebook. Nimic mai neadevărat, nimic mai simplist, nimic mai ipocrit. Viața le include, da, dar viața reală, viața aia care te mișcă și te face om nu se rezumă doar la asta.

De când mă știu, lupt. Lupt cu toate forțele mele din multe motive. Lupt pentru binele poporului care m-a oferit lumii, pentru adevăr, pentru principii și valori, pentru libertate în formele ei frumoase și demne, pentru coloane vertebrale drepte, fără cocoașă morală. Lupt ca să arăt necredincioșilor că tânărul acestor zile poate oferi celorlalți mult mai mult decât superficialitatea din cauza căreia ne anatemizează mare aparte a societății. De aproape patru ani, lupt și în numele interesului public pentru interesul public. Nu e loc ca să le exemplific aici și nici nu vreau asta. M-am luptat cu idei, oameni și sisteme. E neesențial, neimportant și neeproductiv să cuantific victoriile și înfrângerile. Lupta pentru principii nu e deloc profitabilă, e drept. Mi-am asumat asta. Marea, teribila, dureroasa victorie a mea este aceea că, dincolo de pierderile suferite, filonul meu moral, coloana vertebrală a principiilor în care cred a rămas dreaptă. Mă uit în oglindă dimineața și nu mi-e rușine, nu mi-e scârbă, nu sparg reflexia mea cu pumnul - extensie a frustrării de a fi un om gol.

În fiecare dintre luptele mele, am plecat la drum cu niște oameni. Unii m-au ținut de mână, pe alții m-am sprijinit, alții au stat în plan secund și m-au împins de la spate. Nu-i uit. Nici pe ei și nici gesturile lor frumoase într-un efort comun. Le-am întors în mare măsură gestul bun. Mi-au dat deseori sentimentul (ce minune de senzație!) că putem schimba împreună lumea. Ni s-a întâmplat, slavă Domnului, să schimbăm bucăți de lume, insulițe care îți oferă oxigenul ăla de care ai nevoie stringentă ca să continui cursa pentru schimbare. Din nefericire, în ultimele câteva luni, m-am înșelat flagrant în privința multora dintre cei alături de care am dus lupte grele și lungi. Știi, sunt momentele alea când îți vine să te muți pe Marte pentru că realizezi că aliatul tău stă strâmb, își vinde principiile și promisiunile pe un pumn de galbeni, mai rău - renunță total la ele, capătă o frică viscerală în fața Răului și dă drumul mâinii tale ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo. Ca și cum nimic bun nu s-ar fi întâmplat. Promit, respiră, mint și renunță la luptă. Am primit argumente logice sau emoționale, mi s-au fluturat principiile pe la urechi ca fiind prea multe și prea stricte pentru vremurile astea. N-am înțeles mare lucru, deși aș fi vrut. 

În cele din urmă, am înțeles ceva, dincolo de falseturile aruncate drept argumentații. M-am uitat lângă mine, în stânga, în dreapta, în spate, în față. Nici urmă de cei care până mai ieri erau parte integrantă din luptele mele. Eram singur, eu cu mine, principiile, visurile și valorile mele. M-am ghemuit cu totul în mine, mi-am analizat egoul, m-am șters de praful imoral scurs de pe tălpile celor care au fugit și au ales Răul și m-am ridicat din nou cu fața către lume. Devenisem mai puternic, mai convins că ce fac e bine, mai convins că reperele mele nu se schimbaseră, ci ale lor. 

Îmi continui lupta, luptele. Singur pe fond, nesingur pe formă (mulți sunt alături la nivel de discurs, mai greu cu fapta). Lipsit de ipocrizie, realist și optimist totodată, constat singurătatea luptei așa cum e ea. M-am convins pe mine că trebuie să o aduc mai departe. Mai puternic, mai determinat și cu conștiința că ceilalți au plecat către Rău, nu către Bine, către mai Binele căutat în viața fiecăruia. Cu singuranța că ceilalți au plecat. Definitiv. Am ales să mă despart definitiv de oameni care trișează, care abandonează echipa în plină luptă, care trădează interesul inițial și, astfel, își trădează conștiința. Merg pe drumul meu convins că, așa cum marele Mircea Diaconu, de exemplu, a găsit sprijinul nesperat, neștiut, ascuns, al miilor de români, și luptele mele vor atrage după ele oameni, conștiințe frumoase, tineri valoroși care să înțeleagă lesne că doar demnitatea, simțul dreptății și al responsabilității ne dau o mică șansă de a răzbi la lumină și de a îndrepta Răul așa de mare pe care nația asta oprimată l-a îndurat atâta amar de vreme. Altfel, suntem pierduți. Cred și lupt. Echilibrat. Zâmbesc și mă bucur că pot să lupt cu entuziasm încă. Știi, lupta asta e o călătorie. Mie îmi plac călătoriile la nebunie!
Nu-i menționez aici pe oamenii frumoși care îmi sunt alături cu adevărat - familie, puțini prieteni, câțiva colegi, oameni dragi pe care îi iubesc și care mă iubesc. Ei merită mai mult decât o scriere de felul ăsta. Acum mă întorc la ei.
Tu, da, cel de acolo, nu ești singur, nu-i așa? :)