Timpul trece, noi nu te uităm

Vinerea trecută, pe 21 noimebrie, a avut loc Balul Bobocilor cantacuzini care are loc în fiecare an prin luna noiembrie. Ăsta e un adevărat eveniment pentru un orăşel de nici 15.000 de locuitori cum e Sinaia, dar care are un colegiu cu care se poate mândri oriunde fără a se considera în vreun moment inferior. Am fost şi eu prin zonă împreună cu parte din colegii mei, că doar aşa facem în fiecare an. Lume multă, boboci care mai de care mai emoţionaţi, fătuci cu boticul înţesat de gloss, muzică bună (adică mie mi-a plăcut), profesori scoşi din sălile de clasă şi aduşi pe ringul de dans. Eu m-am distrat, nu pot să zic nu, însă concursurile de Miss şi Mister au fost cam răsuflate, cu probe "obosite" deja de timp şi cam fără farmec... Însă din alt motiv scriu acest post. Balul a început cu un filmuleţ făcut în memoria Alexuţei, îngeraşul care va rămâne mereu în inima noastră. A fost de-a dreptul emoţionant. Roxy, colega mea dragă şi sora Alexicăi, a scris un text pe care voia neapărat să-l citească acolo, în faţa tuturor. Nu i s-a permis însă pentru că aşa suntem noi: ne ferim de întristări, uităm că, deşi sună teribil, moartea face parte din viaţă. Ulterior, ea m-a rugat să postez textul acela pe blog-ul meu. Am acceptat imediat, fără nicio problemă din mai multe motive pe care n-o să vi le spun acum. În cele ce urmează, aveţi textul pe care l-am primit, scris de Roxy din perspectiva surorii ei:

"Ei bine,aşa a început totul...am aflat că...sunt bolnavă...am căzut din punct de vedere psihic...nimic nu era clar...erau doar presupuneri şi incertitudini...toţi cei din jur mă sunau...vroiau să mă vadă...sora mea nu pleca de lângă mine...mamei îi simţeam respiraţia în fiecare minut...Am aflat într-un final despre ce era vorba...era o boală cumplită...dar m-am hotarat să lupt...eram la o vârstă la care nu puteam să mă dau batută...aveam toată viaţa înainte...nu puteam să renunţ...aşa că am continuat să lupt...fiecare răsărit reprezenta o reuşită...îmi dădea putere,chiar dacă îl priveam de pe geamul clinicii,mă dezmierda în fiecare dimineaţă...visam mereu să nu mă mai întorc acolo...să rămân acasă...să cânt la chitară...visam...să pot sa mai skiez o dată...să pot să mai fiu Eu...acel copil care păşea uşor spre adolescenţă...acel copil plin de voioşie,care zâmbea mereu...căruia i se vedea fericirea în sclipirea ochilor...întotdeauna credeam că nu m-am distrat cât a trebuit...că trebuia să fac multe lucruri...simţeam că timpul se pierde printre picăturile de ploaie ce le auzeam deseori cum se zdrobeau de caldarâm.

Probabil am avut o impresie mult prea bună despre viaţă,dacă am insistat să lupt.Sau poate a fost mai puternică nevoia dureroasă de a mă opune singurătăţii ce simţeam că îmi era destinată.Căci nu suportam singurătatea...am crescut mereu lângă sora mea...eram împreună peste tot...ne sfătuiam...eram cele mai bune prietene.Probabil ea nu şi-a dat seama decât în ultimele clipe cât de mult o iubeam. Însă nu mi-a fost de-ajuns să o iubesc pe ea,familia,pietrele înnegrite de lumină şi cerurile colorate de căldură.De aceea m-am aflat mereu în conflict cu caracterul meu.Adesea îmi era greu să mă resemnez cu regrete.Nu a fost nevoie să ştiu de la alţii ce este solidaritatea,căci eu însămi m-am priceput să-mi fac prieteni.

Ştiam că succesul este atins în momentul în care te autodepăşeşti.Ei bine,asta mi-am dorit...să mă autodepăşesc.Mi-am dat seama că lucrul cel mai important pe care trebuie să-l faci este să te perfecţionezi pe tot parcursul vieţii.Îmi doream mai mult...să merg la liceu...era cea mai mare prioritate...am făcut un sacrificiu atât de mare pentru a ajunge aici încât,spitalizată fiind,am fost nevoită să îmi dau tezele în incinta clinicii...la o mână,aveam hidratările tratamentului...iar cu cealaltă mână...mă chinuiam să îmi scriu teza...am trecut peste...a fost greu,dar am mers mai departe...vroiam... să îmbrac uniforma.Am înţeles întotdeauna că pentru a atrage oameni plăcuţi,trebuie să mă fac la rândul meu placută.Pentru a atrage oameni puternici,trebuie să fiu la rândul meu puternică,iar pentru a atrage oameni loiali,trebuie sa fiu la rândul meu loială...reuşeam de fiecare dată...de asemenea,încă de mică am învăţat că respectul nu trebuie să lipsească...ştiam că dacă îi respect pe cei din jur,mă respect pe mine.

Credeam că se va termina tot coşmarul...dar durerile erau cumplite...simţeam că nu mai am putere...dar nu mă dădeam bătută...până când...n-am mai putut suporta...am intrat într-o lume pe care nu o prea pot descrie...doar aparatele medicale mă ajutau să mai respir...ştiu doar că cei din jur vorbeau cu mine şi mă strigau...dar nu le puteam răspunde...nu mai aveam putere...aş fi dat orice să le mai pot spune ceva...vroiam doar să o mai văd o dată pe sora mea...le-am dat de înţeles celor de lângă mine...în momentul în care i-au pronunţat numele,două lacrimi mi-au curs uşor pe obraz şi mi s-au împreunat în barbă...eram Eu şi Ea...împreună pentru totdeauna.Aş fi vrut să le mai spun atâtea...şi poate cel mai tare mă doare că nu am mai ajuns o data acasă...să văd Bucegii ce străjuiesc peisajul din jurul casei...să pot să mai fiu o dată Cercetaş,chiar dacă voi rămâne pentru totdeauna...să pot să mai privesc o dată cum apune soarele în spatele Caraimanului...să văd cum cade primul fulg de nea...să mă plimb prin ploaie şi să simt atingerea fiecărei picături de rouă...să pot să mă joc cu un fir de ghiocel...să simt iarba proaspătă sub picioare,în fiecare vară...să simt mirosul ierbii uscate...să mai văd o dată marea,care va rămâne veşnic în ochii mei...nisipul...scoicile...apa...totul.

Acum poate aş vrea să vă vorbesc...dar nu vă pot spune decât atât:ideea de a trăi,lupta pentru a duce la împlinire această idee...devine un tipar cu care ne confruntăm toţi...ia forma unui labirint în care ne pierdem din ce în ce mai mult,complicându-l cu propriile noastre acţiuni...şi nu doar pentru noi...ci şi pentru ceilalţi participanţi...fără să conştientizăm că de fapt,toţi avem aceeaşi destinaţie...chiar dacă unii ajung mai devreme...alţii mai târziu...acelaşi punct de sfârşit ce ne îndepărtează de orice simţământ...de orice idee.Regrete?...apar peste tot...nu numai la mine...nu numai la tine...toţi avem parte de ele într-un fel sau altul.Însă greşim...pentru că ne pierdem în ele...şi oricât am încerca să nu o facem,oricât am discuta pe tema asta...cineva în momentul ăsta...tot rătăcit e...şi tu la fel...şi eu...şi noi toţi.Însă despărţirile au ceva din melancolia asfinţitului,o blândă strălucire care ascunde în ea avertismentul întunericului!

Acum nu au rămas decât regrete,amintiri şi multe lacrimi!Însă nu uitaţi,bucuraţi-vă de fiecare răsărit în fiecare zi!Nu suntem decât nişte actori pe scena vieţii!" (Roxana Moiceanu)