Nu mai înţeleg nimic

Gluma se îngroaşă din ce în ce mai tare în ţărişoara asta de 22 de milioane de suflete. Fiecare secundă care se scurge gârboveşte din ce în ce mai tare o ţară în care instituţiile statului, oricare ar fi ele, nu mai sunt demult nici independente şi nici nu mai au coloană vertebrală. Puroaiele societăţii scot capul atât de des la suprafaţă în ultima vreme, încât ne stropesc şi pe noi, ăştialalţi, care devenim victime fără voia noastră. Se pare că am uitat completamente de ceea ce se numea cea mai aprigă criză economică, recesiune din ultimele decenii. Cine ne-a abătut atenţia? O întreagă şleahtă de hoţi, infractori, spărgători de bănci, criminali coroborată cu o crasă indolenţă a autorităţilor statului (care nu mai e demult o noutate). Ne-am învăţat să ne scărpinăm în nas şi să nu-i mai căutăm pe viitorii pârnăiaşi, ci chiar să-i eliberăm pentru "boli letale" (precum glaucomul, de exemplu). Rar mă uit la un buletin de ştiri complet pentru că mă intrigă, mă deprimă, mă infestează cu crime, violuri sau chestii de genul ăsta. Dar îmi place să fiu informat. În ultima vreme, am mai tras cu ochiul la TV şi cu urechea la radio. Fraţilor, e mare jale-n ţară! Eu nu mai înţeleg nimic. Nu pentru că nu vreau sau pentru că sufăr de retard mintal, dar poate că subconştientul meu refuză să accepte realitatea asta infectă şi necruţătoare. Oriunde întorci capul auzi de Gorbunov, clanul Preda sau moartea nedreaptă a unui mult prea tânăr Marian Cozma. În Braşov, o casă de schimb valutar a fost jefuită în plină zi. Atacatorul a ieşit cu banii în braţe şi fugea nederanjat de nimeni pe stradă. Un civil a sărit să-l oprească. Consecinţa? Omul a fost împuşcat mortal. Atunci stai şi te întrebi: merită să te sacrifici, să fii un spirit justiţiar, merită să îţi pese? E mai importantă viaţa celui de lângă tine sau propria ta viaţă? Egoism sau altruism? Marian Cozma, un handabalist român tânăr şi de mare perspectivă, jucător la echipa Veszprem din Ungaria, merge ca un om normal într-un club cu prietenii. Sare în ajutorul unei barmaniţe agresate de nişte ţigani. Consecinţa? Este înjunghiat mortal, pe la spate. O întreagă naţie are parte de suferinţă gratuită. În Cluj, o bancă plină cu clienţi (oameni nevinovaţi care plăteau o rată, se milogeau pentru un credit sau schimbau 20 de lire) este atacată de nişte 3-4 infractori înarmaţi. În 66 de secunde s-au evaporat în văzduh cu nişte zeci de mii de euro bune. În Bucureşti, în mall (Plaza pentru connaisseurii de pitzipongship) nişte animale aparţinând unui clan de gibonei periculoşi au tupeul extrem de a-i ataca pe bodyguarzii de la BGS. No problem că şi-au dat muşchiuloşii lu' Peşte cu bâte în cap! Problema e că şi oamenii nevinovaţi aflaţi prin mall şi-au luat-o pe coajă!!! Unde era poliţia? Ce-au făcut cu clanul Preda? Nimic, eventual l-au făcut celebru pe mahărul lor şef care e toată ziua la teveu, pe nea Preda. Nu l-au arestat pe micuţ. Am teribila impresie, din ce în mai bine argumentată faptic, că trăiesc în Vestul Sălbătic, un Vest Sălbatic mult mai dureros şi mai periculos. De ce zic asta? Pentru că acolo ştiai că trebuie să ai mereu un puşcoci la purtător. Aici, omul de rând nu poate să fie egalul infractorului versat, din punctul ăsta de vedere. Eu, tu, el sau ea putem fi următoarele lor victime în orice moment, la orice pas, oriunde (pe stradă, la mall, la ştrand sau la şezătoare). Hai să vedem cât de dreaptă e justiţia în ţara asta! Dacă mafioţii şi interlopii nu sunt nici măcar prinşi, ce să mai vorbim de băgarea la zdup, o bătrână de aproape 60 de ani de prin Maramureş a primit 7 luni de închisoare pentru că a smuls 3 ţăruşi puşi de un executor judecătoresc pe terenul ei. Halal judecată! Azi m-am bucurat să aflu că a făcut şi preşedintele cu privirea bifocalizată, în fine, un act de justiţie  autentic: după vreo 3 cereri, Băse a graţiat-o pe bătrână! Toate cele relatate mai sus se întâmplă în secolul 21 în Europa de sud-est într-o ţară numită România. E teribil, e cutremurător ce lucruri se întâmplă zilnic aici. Poliţia muşamalizează cazurile importante, e mână-n mână cu şmecherii, justiţie dreaptă nu mai există, iar cetăţeanul de rând e într-o continuă luptă pentru propria-i viaţă. Azi poate scăpa, dar mâine nu se ştie. Mi-e tare silă de ei toţi, de sistem şi creierul meu pare saturat, aşa că mă repet: nu mai înţeleg nimic, oameni buni! Şi nici n-o să fac eforturi întru înţelegere...

N-avem timp...

Suntem într-o goană continuă. Ne luptăm mereu cu timpul şi pierdem de fiecare dată. El e infinit, pe când noi suntem doar nişte fiinţe efemere, trecătoare. Timpul devine un laitmotiv, un răspuns la toate întrebările care ni se adresează. Ieşi la o bere? N-am timp. Hai la un fotbal! N-am timp. Suntem subjugaţi noţiunii de "timp". Ne refuzăm multe plăceri din lipsa lui. Uităm de noi înşine din aceeaşi acută criză de timp. De ce oare om fi mereu contratimp? Evoluăm, descoperim noi maşinării şi mecanisme, noi sisteme, ca să nu mai pierdem timpul, şi... nimic. Uitaţi-vă pe stradă, în jurul vostru! De cele mai multe ori veţi vedea chipuri triste, trupuri grăbite pe umerii cărora timpul apasă cu mare putere, oameni care se grăbesc şi atât, figuri crispate, gânditoare care probabil reflectează tot la trecerea ireversibilă a timpului. Suntem în goană după ceva pe care nu putem să-l definim. O continuă cursă. Ajungi la finish care e, de fapt, un nou start. Şi iar te grăbeşti... Şi iar uiţi de tine, uiţi de lucrurile minunate ce te înconjoară, totul îţi pare o nesfârşită rutină în care te afunzi tot mai tare. Un răsărit de soare, un zâmbet de copil, un cânt de păsărele, o lună plină, o baladă la chitară, un banc bun... N-ai timp să le observi, să le asculţi, să le vezi? Cine zice că n-ai timp? Poate doar nu vrei, îţi impui să nu vrei.

Octavian Paler, un om care şi-a creat propriul univers cultural, care a visat, a luptat şi a îndrăznit, el, poetul şi scriitorul, a păşit spre lumea umbrelor acum aproape 2 ani. Da, suntem nişte cretini! Recunosc fără probleme! Suntem un neam de ipocriţi! Ne aducem aminte de adevăratele valori abia după ce vedem la TV că nu mai sunt printre noi. De curând am redescoperit un text de-al lui Paler care vorbeşte despre timp aşa cum numai domnia sa, graţie înţelepciunii şi harului, a ştiut să o facă. Aşadar, "Avem timp" de Octavian Paler:

"Avem timp

avem timp pentru toate. Să dormim
să alergăm în dreapta şi în stânga
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou
să-i judecam pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine
avem timp să citim şi să scriem
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm
avem timp să ne facem iluzii
şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu
avem timp pentru ambiţii şi boli
să învinovăţim destinul şi amănuntele
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp să ne-alungăm întrebările
să amânăm răspunsurile
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm
avem timp să ne facem prieteni şi să-i pierdem
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după aceea
avem timp să primim daruri şi să nu le înţelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru puţină tandreţe
când să facem şi asta, murim."

P.S: Asta aşa ca să nu ne afundăm cu totul în nimicul cotidian care ne înconjoară la tot pasul, dar la care n-o să renunţ să fac referire pe blog. Pentru că asta-i pura şi frusta realitate. Din păcate...

Unii au mari frământări

E criză economică, recesiune. Cică ne ducem de râpă. Îmi pasă extrem de puţin sau chiar mă doare-n cot de marea criză care ne izbeşte din toate părţile. Asta nu  pentru că sunt un inconştient constipat şi fericit, ci pentru că noi, urmaşii ciobănaşilor din "Mioriţa", am fost, de când mă aflu eu pe planeta Terra mereu în criză. Profesorii latră pentru că au salarii mici, bătrâneii urlă căci pensia nu le mai ajunge nici de-o Sana, doctorii înfăptuiesc malpraxis şi se vaită că n-au aparatură, nea Paul de la bancă cică are salar cât să-i ajungă de-o caşcavea şi-o scobitoare... Deci mereu criză. Acelaşi refren care nu-mi mai face niciun muşchi să tresalte. Aşadar, în timpul recesiunii mondiale, nişte băieţi au mari frământări personale, metafizice sau de orice altă natură. Şi caută să şi le rezolve cu ajutorul lu' Zeus: domnul Google. Acolo îşi bagă omuletele problema şi aşteaptă răspuns. Unii dintre ăştia au fost trimişi pe blog la subsemnatul care îi respectă aşa de tare încât le va şi răspunde, aşa cum fac zeii din panteonul blog-uitului...

statusuri fac baita - când scapi de jegul de pe toate cele, n-ai nevoie de status, boierule

poate cineva citi mesajul la status - de ce trebuie să-mi arăţi cât de incult în cap eşti???

conjugarea verbului a copia - e aia pe care n-ai învăţat-o tu în clasa a 5-a

statusuri pentru prietenii tradatori - ascultă manelele lu' Guţă că găseşti sigur, cocalarule

cum se numesc cei care nu folosesc pronumele relativ corect? - Tăriceni, Băseşti sau analfabeţi, pur şi simplu

status d intelectual - tu eşti doar un manelist care-şi dă cu gel pe streaşină, deci sigur n-o să găseşti aşa ceva

atitudine emo - du-te în faţă la McDonald's c-o găseşti acolo pe ea, pe atitudine

comedie prosteasca - e la OTV în fiecare seară; doar personajele se mai schimbă ca să meargă pe rând, fiecare, la budă

cum pui tzigara la status - o aprinzi şi-o înfigi în monitor 

cum fac sa scriu cat vreau la status - scrii şi atât; până acum ai scris cât n-ai vrut?

pentru status cand moare cineva - spitalul 9 te vrea, bătrâne!

status penibil - pune doar o poză cu tine; e de ajuns

vorbesc pe mess doi prosti comedie - întreabă-te pe tine ceva şi ai rezolvat problematica omului de geniu care stă foarte bine ascuns în tine

lucruri neomenesti - conferenţiare, apelează la un extraterestru! sau la un psihiatru că îţi e mai la îndemână

cocosei infierbantati... - în cratiţa lu' mamaia ta îi găseşti sau la spatele lui Tarky

Federer e OM !

Sunt fan al "sportului alb". O spun fericit de fiecare dată când am ocazia, iar pe blog nu ştiu dacă am mai spus-o vreodată. Îmi place tenisul la nebunie. Pe lângă faptul că e un sport complex, e şi un sport în care fair-play-ul primează de fiecare dată. Acum mai bine de o oră am asistat cu sufletul la gură la ceea ce se numeşte o finală istorică de Grand Slam. În Australia, la Australian Open, Roger Federer, actualmente numărul 2 mondial, l-a întâlnit pe cel care îi produce coşmaruri de fiecare dată: spaniolul Rafael Nadal, numărul 1 în lume. De fiecare dată când am parte de câte o întâlnire Federer-Nadal, sunt fanul jucătorului spaniol. Motivul e cât se poate de simplu. Nadal nu mi se pare mai performant decât elveţianul, nu mi se pare mai complet... Însă ţin cu el pentru că, cu un Federer genial, tenisul tinde să devină un sport monoton, fără miză. Acelaşi ceas elveţian câştigând turnee după turnee, fiind mereu pe primul loc mă enerva la un anumit moment dat. Dar iată că hegemonia lui "Mr Perfect" a luat sfârşit odată cu apariţia lui Rafa Nadal, un tânăr care luptă până la capăt, care vrea victoria cu orice preţ, care se zbate. Azi, aşa cum spuneam, am avut parte de un meci colosal care îţi dă fiori pe şira spinării. 5 seturi extenuante care au duarat 4 ore jumate! Un regal al tenisului! Amândoi au luptat eroic! Îmi pare că miza a fost esenţial mai mare pentru Federer. Se afla în faţa egalării unui record absolut deţinut de teribilul "Piston" Pete Sampras: 14 titluri de Grand Slam cucerite. Presiunea a apăsat greu pe umerii robotului elveţian şi s-a văzut. Cu Rod Laver şi Tony Roach, două legende vii ale tenisului, în tribune, Roger s-a simţit timorat, se lupta cu istoria, putea să devină şi statistic cel mai bun tenisman al tuturor timpurilor. Însă mai tânărul său rival, Nadal a fost peste el, aşa cum e în mai toate disputele head-to-head din ultima vreme. Puştiul spaniol e clar că s-a mai maturizat. Nu mai are ieşirile alea enervante de hiperbucurie, are o atitudine fair-play, judecă, are moral şi capacitate de a reveni în joc. Lucrurile astea se văd cu ochiul liber. Federer nu s-a plafonat, dar a ajuns la un aşa de înalt nivel încât mai sus de atât nu se poate. Aşadar, finală de vis în Australia, printre canguri! Nadal îl opreşte pe Federer din visare, se pune în calea unui record absolut. La finalul meciului, Rafa s-a bucurat "corect", n-a făcut circ, s-a bucurat calculat. Pe chipul elveţianului se vedeau încrustate tristeţea, frustrarea, dezamăgirea... Era dezolat. Când Federer a fost chemat să le vorbească spectatorilor, emoţiile l-au năpădit. A început să plângă ca un copil. Cu lacrimi venite din adâncul suferinţei lui, lacrimi nefabricate. Şi a plâns minute în şir fără să se poată abţine. El, Robotul sau Domnul Perfecţiune, a arătat unui întreg mapamond că e OM, nu maşinărie. Că are emoţii, că suferă, că urlă de tristeţe... Da, chiar el, implacabilul şi intangibilul Federer. A simţit că i-a dezamăgit pe cei care au venit să-l vadă. Niciodată de când mă uit la tenis (şi sunt vreo 6-7 ani) nu l-am văzut pe extraterestru exteriorizându-se în felul ăsta. A căzut un "mit"! Roger Federer nu e o maşinărie, nu e un robot, nu e perfecţiunea cu chip de tenisman ultraperfomant! Nu! El e OM, cu litere mari, şi asta mă bucură cel mai tare! Am învăţat în mulţii ani de când fac sport şi mă uit la sport, să trec dincolo de orgolii, de pasiuni, de învingător şi învins, şi să realizez că sportul e un JOC. Un JOC de care trebuie să ne bucurăm, nu care să ne enerveze la culme! Uneori pierzi, alteori câştigi... Asta e regula jocului. Dacă vrei intri în horă, dacă nu stai acasă. Nadal, fiind părtaş la durerea celui care îi este cel mai mare rival a spus: "Îmi cer scuze faţă de Federer pentru ce i-am făcut azi. Ştiu ce simte, prin ce trece. E o plăcere extraordinară să joc cu el." Asta e ceea ce-mi doresc eu de la sport, în general. Atitudine de învingător adevărat, FAIR-PLAY! Închei cu ceea ce au declarat organizatorii cu referire la cei doi sportivi de superclasă: "Aţi făcut din această ediţie cea mai frumoasă din istorie şi pentru asta vă mulţumim!" Mulţumesc, Roger! Mulţumesc, Rafa!