Ce (mai) urmează...?

De ceva vreme încoace m-am limitat doar la concursul "Recunoşti sau nu?" şi la câteva îndemnuri, să le numesc aşa, aici, pe blog. Exerciţiile de atitudine care au fost fundamentul acestui blog au dispărut nu pentru că eu aş fi obosit să mă exprim, să urlu, să arăt cu degetul, să laud, ci din simplul motiv că anul acesta priorităţile mele s-au schimbat. Timpul liber s-a comprimat, de asemenea. Dar nu renunţ la "lupta" cu ideile, cu gândurile înşiruite într-o succesiune logică din faţa unui calculator! Iar blog-ul ăsta nu-şi va pierde niciodată "tonul" caracteristic, fie că unii doresc asta, fie că nu. Bon. Astea au fost scurte lămuriri. Acum să trecem la treabă.

În ultimele două săptămâni, mă aflu într-un continuu exerciţiu de acceptare. De acceptare a situaţiei care, iată, va rămâne neschimbată încă 5 ani. Am avut parte de 2 luni de campanie cu saltimbanci la fiecare colţ de stradă, noroi aruncat de peste tot către toată lumea, am râs, ba chiar am crezut că se poate schimba ceva la conducerea tărişoarei. N-am avut mari speranţe ca să evit marile dezamăgiri ulterioare. Nu m-a mirat nimic din ce s-a întâmplat pe sticlă, în ziare, pe stradă. Nu mă mai surprinde nimic din ce se întâmplă aici. Aşadar, nimic nou sub soare. Fostul preşedinte e noul preşedinte, fostul premier e viitorul premier, foştii miniştri sunt viitorii miniştri. Nu i-am votat, nu mă identific cu niciunul dintre ei, cred că nu mă reprezintă în niciun fel. În toată campania electorală ni s-a fluturat prin faţa ochilor conceptul de democraţie, de popor suveran. S-a spus că puterea poporului e puterea poporului. Statul e protectorul cetăţeanului. Retorică, gargară, vorbe goale... Târziu în noaptea turului II am aflat că Băsescu se va înscăuna pentru încă 5 ani la Cotroceni. De atunci sunt într-un susţinut exerciţiu de acceptare. În viziunea mea, a dat roade. Am acceptat că mai mult de 5 milioane de românaşi l-au votat pe Băsescu. Alte 5 milioane l-au votat pe Geoană. Noi suntem în minoritate. Sunt parte din minoritate şi, mergând pe un principiu fundamental al democraţiei, mă supun majorităţii. Şi am făcut-o. Nu pot să fiu ipocrit şi să spun acum că nu-mi mai pasă de ce se întâmplă în ţară pentru că nu a ieşit Geoană preşedinte. Aş fi stupid. Mergând pe aceeaşi logică, n-o să afirm că, dacă mă supun unei majorităţi firave, acum trebuie să-l iubesc pe Băsescu şi sa-i fiu ultras. Nici măcar. Sunt un tip echilibrat şi merg pe aceeaşi linie de echilibru în continuare. Un om echilibrat, nu trebuie să uităm, are simpatii şi antipatii, preferinţe, dar asta nu-l face mai puţin echilibrat. Accept situaţia în care românaşii mei m-au vârât şi ne-au vârât pe ăştia 5 milioane de inşi, dar nu mă pot complace în situaţie. Aş fi laş , ar fi nedemn, ar fi trist, n-aş mai fi eu.

Vorbesc cu lumea din jur, mă întâlnesc cu cunoscuţi şi în mare parte îi văd dezarmaţi, fără speranţă, unii strigă chiar sus şi tare că se află într-o acută criză de identitate. Pentru ce? Românul luptător, adevărat rămâne pe poziţii chiar dacă îşi ia un croşeu la ficat. Omul cu principii, cu idei adânc fundamentate, cu argumente clare, nu se lasă clintit de astfel de lucruri. De unde atâta lamentare? Cei care s-au luptat până acum cu prostia, cu nemernicia, cu gloata, o vor face şi în continuare. Timpurile se schimbă, oamenii rămân aceiaşi. Vorbesc de OAMENI, nu de traseişti, lichele. Vorbesc de coloană vertebrală şi bun-simţ, nu de nesimţire, tupeu şi slugărnicie. Ştim cu toţii în ce ţară trăim. E de ajuns să mergi 5 minute pe stradă, la orice oră din zi sau din noapte, ca să dai piept cu realitatea, aia dură, nefardată, netăiată la montaj. O cunosc de aproape 19 ani. N-am nevoie de alţii ca să o văd, ca să o simt. Dar o accept pentru că nu pot acum să mă dau cu capul de pereţi şi să-mi urlu frustrările ca orice semidoct la fiece colţ de stradă. Încă mai am nevoie de mine. Eu nu trec prin nicio criză de identitate, sunt acelaşi eu, ceva mai "bătrân" poate, dar acelaşi. Caut soluţii, perspective într-un noian de deziluzii, de dezamăgiri. Am vise, dar n-am mari speranţe. România a încetat de ceva vreme să mă mai surprindă. Mă întreb doar, deloc resemnat şi al naibii de mânat în luptă: iubiţi conducători ai neamului, ce mai urmează!?

Oamenii inteligenţi de la care am niscaiva aşteptări pot observa singuri realităţile pentru mine deloc surprinzătoare ale României care se află la 20 de ani depărtare de momentul care a însemnat cel mai susţinut exerciţiu de libertate, de forţă, de refulare. Nu trebuie să vin eu să le pun pe tavă realitatea. Astfel că îmi propun ca în viitorul apropiat să vă ofer pe blog-ul ăsta, vouă, celor care rezonaţi cu mine la nivel de idei, principii, gânduri, o alternativă la realitate. O să încerc să fac o "pledoarie" pentru frumos, bineînţeles neuitând că, orice am face şi am zice, realitatea rămâne realitate şi nu trebuie uitată.

Făcând o paralelă, exact acum 20 de ani, 22 decembrie a fost un moment de răscruce pentru neamul românesc. Atunci mii de oameni au dat dovadă de o nebunie vecină cu moartea şi un curaj nebun. Şi-au pus pe tavă vieţile ca să scape de hăţurile comuniste. Şi, da, au reuşit, chiar dacă au făcut-o cu supremul preţ: al vieţii! În Timişoara s-au întâmplat unele dintre cele mai aprige şi crude manifestaţii. Oameni au vărsat sânge pentru libertate. EROI se numesc aceia. Merită să le cinstim memoria nu doar o dată pe an, ci zi de zi, ceas de ceas. Hai să-i lăsăm deoparte pe nefericiţii eroi ai vremurilor noastre cu chipuri de striclă spartă şi să le cinstim memoria acelor EROI! Cum? Prin nişte versuri care pe mine, dincolo de orice notă de subiectivism (veţi vedea de ce spun asta), mă mişcă.

"Odă Timişoarei"

de Nicolae Bucur

În liniştea deplină

Din firul său de apă

Văzut de blânda lună

Oraşul se adapă.

Ascultând tăcut

Murmurul din aval,

Oraşul rănit

Soarbe din canal.

Care pare-ai spune:

Eşti neliniştit,

Capul sus, bătrâne,

Nu sta abătut.

Ai crescut în timp

Şi te-ai înălţat.

Mai frumos la chip,

Dar şi mai bogat.

La loc de răscruce

Eşti ca o brăţară.

O stea ce străluce

La margine de ţară.

Pe chipul ţării mele

Cu vatra-ţi străveche,

Mai mare între stele

Luceafăr de veghe...

Iar oamenii tăi buni

Cu graiuri diferite,

Ţi-au împletit cununi

Din lauri şi virtute.

Ei au pornit anume

La luptă hotărâtă,

Să apere un nume

Şi nimeni nu te uită.

A fost voinţa lor

Şi singura credinţă

Să scape acest popor

De chin şi umilinţă.

Şi-n vremuri de restrişte

Urmându-şi îndemnul,

Au reuşit să mişte

Din temelii sistemul.

Cu clocote de ură

Au zdruncinat pe veci

Nefasta dictatură

Cu fibrele ei reci.

Dar n-a fost în zadar.

Tu însuţi ai învins,

Şi morţii pe trotuar

În linişte i-ai plâns.

Departe la hotare

În locul de popas,

Frumos, slăvit şi mare

Ai fost şi ai rămas.

Cernit de umbra morţii

Eroilor căzuţi,

Cu dorul libertăţii

Şi grijile pe frunţi

Ai fost şi vei rămâne

Un oraş de seamă,

O poartă către lume

Şi continentul-mamă.

În aceste clipe grele,

Ridică fruntea sus!

Erou al ţării mele,

Tu calea ne-ai deschis.

Şi-n timpul care vine

Te vom slăvi mereu,

Să dăm ce se cuvine

Oraşului-erou.

Te cântă astăzi ţara,

Te cântă fiii tăi,

Că tu eşti Timişoară,

Erou peste eroi!