Plec la mare, lume!

Dacă e vară, vacanţă, atunci trebuie să fie neapărat distracţie şi, implicit, mare! Merg pe principiul ăsta de vreo 8-9 ani şi mereu am avut parte de experienţe minunate. Nici anul acesta nu voi face excepţie şi îmi voi mişca trupul indolent către nu foarte îndepărtatele teritorii elene (mai precis insula Corfu) unede sper să am parte de vreme bună, fete drăguţe şi un sejur pe cinste. Plec la noapte în jurul orei 4 dimineaţa şi voi lipsi cam 9 zile din Blogosferă, asta în cazul în care nu voi găsi vreun Internet Cafe pe acolo ca să mai scriu câteva impresii, gânduri, să mai expun nişte situaţii. Sincer, de abia aştept să stau întins la soare, să înot, să văd pescăruşii zburând deasupra mea, să mă bucur de infinitul oferit de mare, să mă simt liber... Nu pot să vă urez decât să vă bucuraţi de vacanţa asta, să scăpaţi cu bine de BAC şi nu uitaţi ca mereu "ATITUDINEA FACE DIFERENŢA!". S-auzim numai de bine!

Muzică pe bune

Acum 2-3 seri, pentru că mă plictisisem îngrozitor de calculator, m-am pus în pat, am aprins TV-ul şi am început să butonez cu o cadenţă de ceas elveţian. Era în jur de ora 23. La TV rulau multe filme (îmi era greu să citesc subtitrarea şi să urmăresc acţiunea în acelaşi timp) şi vreo două emisiuni cu fetiţe din astea cu Louis Vuitton la purtător şi care nu ştiu să articuleze 3 fraze corect în limba română. Tot căutând ceva care să mă facă să privesc cu interes cutia ce-şi schimbă culorile din faţa mea, am dat peste chipul lui Florin Chilian. Nu-l ştiţi? E tipul ăla cu ochelari ce cântă un "altfel" de muzică şi care a făcut furori cu melodia "Zece". Trebuie să recunosc că e unul dintre artiştii pe care îi ascult cu plăcere deopotrivă cântând şi vorbind la TV. Astfel, mi-am dat seama că e vorba de o emisiune nouă pe TVR2. Câteva minute mai târziu, am aflat că se numea "Gaz pe folk" (foarte sugestiv, zic eu), iar pe prezentator l-am identificat în persoana actorului Marius Bodochi. Minute în şir nu am putut să mă dezlipesc de TV pentru că oamenii prezenţi acolo cântau muzică folk pe bune (adică live, cu chitara atârnată de gât). Deşi nu sunt un fan declarat al genului, artişti ca Mircea Baniciu, Marius Baţu sau Florin Chilian te fac să ajungi la o stare de bine nesperată poate. Ei sunt adevăraţii artişti pentru că nu au fiţe, sunt naturali, cântă live (la orice oră şi oriunde), trăiesc din muzică şi pentru muzică, ştiu ce e arta, iubesc frumosul. Însă şi ideea întregului show mi s-a părut una foarte bună şi de apreciat: în fiecare ediţie, doi tineri concurează, susţinuţi de nume deja sonore ale folk-ului, pentru a ajunge în marea finală şi a obţine oportunitatea de a presta live pe scena festivalului Folk You. La finele emisiunii, artiştii consacraţi susţin microrecitaluri. În cazul de faţă, Florin Chilian, Marius Baţu (fost membru al formaţiei Pasărea Colibri) şi Mircea Baniciu m-au încântat cu muzica lor de mare clasă la sfârşit. Am rămas impresionat de implicarea emoţională a acestor artişti care dăruiesc muzică autentică şi care trebuie apreciaţi. În loc să văd la TV o blondă care nu poate să cânte fără CD la purtător şi care e incapabilă să folosească acuzativul într-o propoziţie (nu poate să alcătuiască o frază), mai bine mă bucur de muzica unor oameni care ştiu să facă omul să-i aplaude, care au studii muzicale, dar care, din păcate, sunt uitaţi repede de cele mai multe ori. Trebuie să începem să ne educăm gusturile, să nu mai fim mulţumiţi doar cu ce ni se dă! Adevăraţii artişti merită tot repectul nostru, merită să apară mai des! Decât să asculţi o manea cu iz clar de prost-gust şi de snobism, mai bine asculţi un folk care te face să vibrezi. Nu ştiu dacă în ţara asta tinerii mai ascultă folk, nu ştiu câţi tineri au auzit de cenaclul Flacăra, dar ştiu cu siguranţă sute de tineri care ascultă manele cântate de nişte graşi cu un lanţ de vreo 3-4 kg atârnat de gât, dar care habar n-au că orice partitură muzicală începe cu cheia sol. Pentru ei muzica e un imn de preaslăvire personală, un îndemn la înavuţire imediată, iar pe femei le consideră obiecte care trebuie să se unduiască (obligatoriu) pe lângă corpurile lor slinoase. Dar asta e... Cineva spunea că gusturile nu se discută, dar ele se pot educa. Oricum mă bucur nespus că manelele nu mai au popularitatea de acum 2-3 ani. Probabil că suntem pe calea cea bună. Ca să revin la show, trebuie spus că sunt puţine emisiuni în România care mai promovează muzica bună şi cântată live. Pe mine melodiile ascultate acolo m-au făcut să mă simt bine în adevăratul sens al cuvântului, mi-au bucurat sufletul. Consecinţă a acestui fapt, vă mărturisesc că am ascultat melodia "2.000 de ani", cântată de Marius Baţu, ore în şir. E încântătoare de-a dreptul! O puteţi asculta în voie aici. În speranţa că nu v-am plictisit, închei prin a vă spune că muzica adevărată chiar trebuie ascultată şi vă îndemn să răspundeţi foarte sincer sondajului alăturat!                                                                                                                                                                       

Oameni buni, mă înclin vouă!

Când am creat acest blog de atitudine, aveam speranţa că măcar 5-6 oameni vor citi zilnic ceea ce scriu eu aici. Însă voi, cititorii acestui blog, mi-aţi depăşit aşteptările! Au fost cel puţin 22 de vizitatori zilnic şi un total de 296 de vizitatori! Mi-aţi arătat, în numai 6 zile de la lansare, că vă pasă de ceea ce se întâmplă în jurul vostru, că vreţi să luaţi atitudine, dar aveţi nevoie de un simplu imbold. Aţi făcut ca, în mai puţin de o săptămână, blog-ul acesta să ajungă de pe poziţia 3.059 (în prima zi) pe nesperata poziţie 670 (la momentul actual) în cel mai renumit site care face clasamente de trafic web (www.trafic.ro). Asta se întâmplă la categoria blog-uri. În clasamentul general, adică toate site-urile înscrise in trafic.ro, marţea trecută ocupam locul 45.034. După 6 zile, "Exerciţiu de atitudine" ocupă poziţia 11.225. Consider că prin numărul mare de vizitatori pe care acest blog l-a avut în prima săptămână, mi-aţi arătat că nu scriu degeaba aici, că vă pasă , că vă interesează. În consecinţă, nu o să mă opresc aici şi vă asigur că veţi mai citi articole interesante, unele ironice, altele acide, altele abordând teme de maximă importanţă. Le mulţumesc tuturor prietenilor şi cunoscuţilor pentru că m-au încurajat în acest demers şi tuturor celor care au vizitat acest blog în aceste 6 zile! Mă înclin în faţa voastră căci mi-aţi arătat că, poate, România nu este o cauză pierdută. Şi nu uitaţi: ATITUDINEA face diferenţa! Pentru a vedea toate datele statistice referitoare la acest blog, daţi click aici.

EMO - generaţia depresivă

Vă întrebaţi de ce scriu despre acest subiect? E simplu: pentru că în ultima vreme mă scandalizează, mă intrigă tot mai tare. E un fenomen din ce în ce mai mediatizat de mass-media. La TV sunt emisiuni peste emisiuni în care sunt invitaţi tineri din ăştia foarte trişti, dar care pretind a fi foarte profunzi. Partea aiurea e că, dacă îi vezi, nu prea poţi să deosebeşti "triştii" de "triste". E destul de greu sa-ţi dai seama care dintre ei sunt fete şi care băieţi din simplul motiv că se tund la fel (dacă chestia aia de pe capul lor se poate numi tunsoare), se machiază la fel, tonul vocii e cam acelaşi (piţigăiat şi foarte deprimant). Dar să zicem că asta nu e extrem de important. Ceea ce pe mine m-a uimit de-a dreptul a fost faptul că un EMO kid de vreo 12-13 ani s-a sinucis din raţiuni legate de acest fenomen. I se părea viaţa prea urâtă sau îl părăsise iubita. Cum e posibil ca la 12-13 ani să iei decizia de a-ţi lua viaţa? Consider că nu există motiv pe lumea asta care să te facă să te sinucizi. Cu atât mai puţin la o vârstă aşa de fragedă. Ce conştiinţă, ce putere de decizie poate avea un copil la vârsta de 12 ani pentru a decide să se sinucidă? Un motiv întemeiat cu siguranţă nu există. A făcut asta probabil pentru că aşa spuneau versurile vreunei formaţii ce promovează "muzica" (de fapt, e doar mult zgomot) aia odioasă care le sugerează tinerilor că viaţa e foarte urâtă şi că ar fi mai bine să încheie conturile cu ea. E clar că la 12 ani nu ai discernământul să alegi ce e bine pentru tine, să-ţi defineşti orientările sau personalitatea şi efectul negativ de turmă îşi spune cuvântul. Chiar e dureros că trăim vremuri în care copii de 12 ani se sinucid pentru că sunt EMO. La vârsta aia viaţa e extrem de frumoasă: n-ai griji, poţi să te joci în voie, nu ştii că banii fac de multe ori diferenţa... Cazul ăsta mă face să fiu împotriva acestul curent EMO care promovează plânsul în orice împrejurare şi necondiţionat. Până la urmă, tinerii ăştia nu se bucură de viaţa pe care o au. Dar bănuiesc că e destul de aiurea şi pentru ei să-şi autoimpună să plângă şi să fie trişti tot timpul. Un prieten îmi povestea că în Bucureşti găştile EMO se întâlnesc ca să plângă în grup. Pe sistemul: prietene, ce mai faci? păi, uite, am venit să plâng! Îngrozitor de ridicol. Din câte am observat, EMO sunt tineri care au anumite complexe sau chiar probleme psihice ori familiale. Unii sunt foarte graşi, alţii nu comunică cum trebuie cu părinţiii sau alţii, pentru că le e prea bine, devin EMO. Mircea Badea povestea într-o seară că emolăii se întâlnesc în faţa McDonald's-ului şi încep să plângă. Foarte tare imaginea şi extrem de penibilă în acelaşi timp. Am înţeles că fanul numărul 1 al EMO kids este Bill, solistul formaţiei de 3 parale Tokio Hotel. Săracul, dacă îl vedeţi în vreo revistă, vă trebuie între 30 şi 60 de secunde să vă daţi seama că e băiat. E efeminat până în măduva oaselor, iar muzica lui e un zgomot continuu (ca şi când ai sparge farfurii prin casă, vecinii ar striga la tine, câinele ar lătra în curte, trenul ar deraia; o combinaţie de genul ăsta). La un moment dat, era nebunie totală cu nemţii ăştia. Mă întrebau şi pe mine duduile dacă ascult Tokio Hotel. Ştiu fete care s-au apucat să înveţe germana ca să le înţeleagă versurile. Şi atunci ne mai mirăm de ce alţii s-au sinucis... Pentru mine rămân în continuare nişte penibili de care o să fac băşcălie de câte ori o să am ocazia. O să vină mulţi acum să-mi spună că EMO au trăiri intense şi că nu trebuie să râdem de ei, micuţii... Parcă îmi dau şi lacrimile. Din cauza penibilului situaţiei în care se află aceşti EMO kids, lumea a început deja să inventeze bancuri care să-i parodieze. În continuare, vă las să vă bucuraţi de câteva bancuri cu/despre EMO. Chiar dacă sunt despre EMO, vă rog totuşi să râdeţi, nu să plângeţi!

EMO este doar o scuză pentru băieţi să se poarte ca fetele!

 

Bancuri EMO !

De ce EMO plâng mai bine pe întuneric?

Ca să aibă şi ei intimitatea lor.

Ce face un EMO de ziua lui?

Plânge fiindcă nu este în fiecare zi.

Ce face un EMO care dă teza?

Plânge pentru că urmează să se despartă de ea, după ce a scris-o.

De ce un EMO care se îneacă nu cere ajutor?

Este ocupat cu plânsul.

Cum opreşti un EMO să se sinucidă?

Îi spui că a fost condamnat la moarte.

De ce nu există EMO scriitori de science-fiction?

Fiindcă pentru ei deja viitorul nu mai există.

Ce face un EMO care intră în cimitir?

Plânge pentru că n-a murit şi el.

 

Status-uri de mess sau penibilul la el acasă

Mess-ul este unul dintre fenomenele de masă care au loc în rândurile tinerilor nu numai în România, dar în lumea întreagă. Cam toţi sunt cuprinşi de acest flagel. Trebuie să recunosc că şi eu aparţin "generaţiei messenger" sau celor care "mănâncă" litere în cantităţi industriale. Poate că uneori scriu fără vocale sau consoane doar pentru a fi trendy, pentru a nu-i face pe alţii să creadă că sunt venit de undeva de pe Marte. Sau poate o fi altul motivul.... Nu asta e esenţial. Cert e că şi eu îmi petrec o bună parte din timp tastând pe mess cu prieteni, colegi, cunoscuţi. Dar nici chestia asta nu e ieşită din comun. Ştiu, acum vreţi să "touch the point", cum ar zice vreo 2-3 colegi de-ai mei în timpul orei de engleză. Bine... Fiind un fidel utilizator al mess-ului, am prostul sau bunul obicei (după cum consideraţi voi) de a citi status-urile şi a vedea pozele celor care sunt online. Vă întrebaţi probabil ce citesc eu acolo... Păi, chestii de genul: "fac baitza...DND"; "sunt l o tzigara"; "fac prajiturele cu mama"; "imi fac unghiutzele". Asta ar fi prima categorie. Eu nu înţeleg un lucru: de ce au impresia duduile şi duduii ăştia că vreau eu să ştiu exact ce fac ei în clipa aia. Poate mie nu-mi place apa că e mereu udă. Poate că urăsc prăjiturelele făcute de duduie împreună cu stimabila ei mamă. Poate că mie unghiuţele cu ojă îmi repugnă. De ce trebuie să ştiu ce fac ei clipă de clipă? Sau imaginaţi-vă următoarea situaţie: un nene de vreo 140 de kg care papă zilnic slană pe pâine şi are o burtă cât Casa Poporului îşi pune la status: "fac baitza...DND". Păi are el impresia că ar vrea cineva să-i deranjeze şuncile care se lăfăie în apă? Răspuns: prietene, nimeni nciodată nu o sa te deranjeze pe tine când faci băiţă în cada ta mare cât un hipermarket. Aşa că stai liniştit! A doua categorie de penibili cu status-uri sunt cei care pun acolo texte ale manelelor sau îndemnuri prieteneşti de genul: "ejti cea mai proasta fiintza d p terra". Odată mi s-a întâmplat să citesc un astfel de status şi cum aceste status-uri sunt destinate cretinilor care le citesc (în cazul respectiv, eu), am întrebat-o respectuos pe duduie de unde ştie ea că are ceva mai mulţi neuroni la mansardă decât mine. Sau poate ea era Einstein reîncarnat şi eu, săracul, nu-mi dădeam seama. Mi-a explicat că acea "urare de bine" îi este dedicată unei prietene. Şi iar am întâlnit o fiinţă penibilă... Mi se pare de mare bun-simţ să pui un status care să te reprezinte (citat, vers, etc.) decât să devii atât de ridicol. Aşadar, chiar nu mă interesează dacă vă spălaţi des, dacă faceţi prăjiturele, dacă un gras îşi spală şuncile din când în când sau dacă nişte dudui foarte mondene şi cu o poşetuţă Louis Vuitton la purtător îşi fac unghiile! Cam atât despre status-urile lu' nea Messenger ăsta. Până la următoarea situaţie penibilă, să auzim numai de bine!

Semnal de alarmă !

Zilele trecute am primit un mail de la o prietenă. Nu părea neobişnuit. Dar când am deschis pozele ataşate am fost şocat, uluit, am simţit că regret că aparţin speciei umane. Mândria de a fi om a dispărut într-o clipă. Am analizat atent fiecare poză în parte şi încă nu-mi venea să cred. În finalul mail-ului mi se cerea să iau atitudine, trimiţând tuturor prietenilor mei pentru a le arăta de ce sunt capabili nişte creaturi mizerabile care sunt denumite generic "oameni ". Pentru că ăsta e un blog de atitudine, nu puteam lăsa să treacă pe lângă mine asemenea fapte fără sa vi le semnalez. Imaginile sunt mai mult decât grăitoare, aşa că le voi posta dedesubt...                                                                                                               

Tu numeşti asta SPORT?

                                                                                                                                                               

 Este acesta un SPORTIV?           

        

                                                                            

De ce trebuie să facem focile să "plângă"?     

    

                                                                

Acest barbarism nu poate fi posibil în societatea noastră!

Cine îi dă dreptul acestei "fiinţe" să ucidă cu cruzime un pui de focă?

Acestea sunt imaginile care m-au cutremurat. Acum că le-aţi văzut, vă pot explica exact ce se întâmplă acolo, dacă mai e necesar... Norvegienii şi canadienii, ca să mai atragă ceva turişti, au găsit un nou gen de turism. La ce credeţi că s-au gândit minţile lor bolnave? Le oferă turiştilor posibilitatea de a omorî pui de focă. Ei numesc asta "vânătoare" şi e un sport. Nu era de ajuns că multe activităţi umane duc la încălzirea globală şi, implicit, la topirea calotei glaciare, distrugând în acest fel habitatul animalelor polare... Mintea omului a mers mult mai deprte! Şi pentru ce? Pentru a atrage mai mulţi turişti şi mai mulţi bani. Fiinţa umană este mizerabilă în situaţii ca acestea. E în stare, iată, să ucidă pentru a-şi mări profiturile! Omul e în stare de barbarism fără limite! În unele momente, regret că aparţin acestei rase. Cât de laş trebuie să fii ca să poţi ucide un pui de focă lipsit de orice mijloc de protecţie? Câtă maliţiozitate trebuie să ai în suflet ca să faci asta? Acestea sunt întrebări la care doar acei indivizi din imagini ne-ar putea răspunde. Dar, sincer, nici nu aş vrea să-i ascult. Faptele grăiesc de la sine... E terifiant şi înjositor pentru noi, oamenii. Acesta este un manifest împotriva vânatului puilor de focă ca mod de agrement în Norvegia şi Canada! Vreau ca toţi cei care citesc acest post şi sunt de aceeaşi părere cu mine să ia atitudine, lăsând un comentariu în care să-şi exprime liber opinia. Poate că cineva va citi toate aceste comentarii şi, implicit, articolul meu şi va lua măsuri!  

Nemulţumire, nu dezamăgire

Aseară, ca orice român căruia îi place fotbalul şi care vrea să-şi susţină echipa naţională, am mers într-un bar din centrul oraşului ca să văd meciul despre care spuneam că este unul istoric pentru noi. Atmosfera de acolo a fost demnă de nişte suporteri români care nu mai gustaseră din plăcerile fotbalului de înalt nivel cam de 8 ani de zile. Am scandat frenetic, i-am încurajat, ne-am supărat, am înjurat... Dar tricolorii n-au reacţionat în niciun fel, au continuat să joace fără vlagă, fără dăruire. După fluierul final, unii aplaudau ironic, alţii priveau în gol, iar pentru alţii tristeţea provocată de trimiterea naţionalei spre meleagurile noastre era un motiv în plus pentru a mai da gata încă o sticlă de bere. Asta îmi place la români: de fiecare dată găsesc prilejul să mai bea ceva: fie că pierdem, fie că suntem învingători, românul e la datorie, stând cu sticla în mână în vreo văgăună sau poate în vreun bar de fiţe pentru "poponeţi". Întors acasă pe la 1 şi ceva târziu în noapte, am fost uimit să nu mai aud nimic pe stradă. Întreaga suflare parcă moţăia în acelaşi ritm cu tricolorii vlăguiţi din meciul cu "portocala mecanică". Eram obosit şi chiar nu eram în starea cea mai prielnică pentru a scrie câte ceva despre meci. O voi face însă în cele ce urmează...Aşa cum o spune şi titlul post-ului, nu sunt dezamăgit de rezultat, ci mai degrabă m-a deranjat modul mult prea "românesc" în care naţionala a abordat această partidă. Am jucat fără pic de vlagă, dând senzaţia că suntem acolo doar pentru a face echipa Olandei să pară mai strălucitoare. Am avut în teren un Mutu mul prea "obosit", un Chivu care parcă fusese plătit de olandezi să joace pentru ei şi un Niculae care, în afară de şutul din prima repriză, nu a realizat nimic deosebit. Tactica lui Piţi a fost creată pentru un egal. Când a văzut ratarea monumetală a lui Robben din 10 metri, un prieten mi-a zis foarte sigur pe el: "Vezi că e blat?". În repriza a doua, Olanda l-a contrazis. Deşi România trebuia să bată pentru a-şi asigura calificarea, olandezii au venit peste noi şi au atacat continuu. Inevitabil, a venit şi primul gol marcat din careul nostru de golgeterul Huntelaar. Era de aşteptat. Ceea ce m-a deranjat enorm a fost lipsa de atitudine a alor noştri care, deşi conduşi, dădeau senzaţia că vor ca meciul să se termine cât mai repede şi abia mai alergau. Şi Piţurcă mi s-a părut depăşit de situaţie. Paradoxal, la 1-0 pentru olandezi, tot ei erau cei care atacau. România era ca un boxer cu garda lăsată care încaseză fără încetare. A intrat Florentin Petre care nu a adus nimic nou pentru echipa noastră. Ceea ce mă doare şi mai tare e că ai noştri n-au reacţionat nici măcar atunci când miile suporteri români au început să le cânte "Deşteaptă-te, române", undeva prin minutul 75. Deşteptarea nu a venit însă pentru că al nostru căpitan era şi el la pământ. În minutul 76, atacantul de mare clasă al lui Arsenal, Robin van Persie, nu s-a dezis şi a marcat golul care a adus liniştea deopotrivă în tribune şi în casele românilor. Păcat că naţionala încheie un turneu final în asemenea manieră. Deşi am fost optimist la începutul meciului, pe parcurs mi-am dat seama că doar atât putem. Nu poţi să emiţi pretenţii atunci când te prezinţi la un turneu final cu doi atacanţi (Daniel şi Marius Niculae) care nu sunt capabili să preia mingea şi să şuteze periculos de-a lungul a 3 partide. La capitolul atitudine, am fost 0, cel puţin în ultimul meci. Pentru Piţi totul a fost foarte bine, era extrem de mulţumit de punctele obţinute şi de ce a reuşit. Pe de altă parte, şefului FRF îi venea să muşte din microfon când a fost intervievat. Aşa suntem noi: mereu ne mulţumim cu puţin. Însă tricolorii au meritul de a fi ajuns la Euro 2008 şi de a fi făcut două remize cu campiona şi vicecampioana mondială. Acum vor urma din nou 2 ani de speranţe în care suporterii adevăraţi îi vor susţine pe tricolori în Preliminariile Mondialelor din 2010. Poate dacă renunţăm să ne mai plecăm capul în faţa celor mari, vom fi şi noi mai puternici! Şi iar se adevereşte faptul că "atitudinea face diferenţa"! Despre meciul de aseară, într-o altă abordare, a scris şi Aiana Dinu.

Hai România ! ! !

Peste aproximativ o oră naţionala de fotbal a României joacă un meci istoric împotriva reprezentativei similare a Olandei. De ce meci isoric? Pentru că băieţii lui Piţi au din nou şansa să scoată mii de români din casă şi să ne bucure după 8 ani de secetă la nivel de naţională. Olanda e prima în grupă, după ce a ridiculizat campiona şi vicecampiona mondială, Italia şi, repectiv, Franţa. Van Basten, antrenorul "portocalei mecanice" a anunţat că va folosi şi rezerve în meciul împotriva României pentru că Olanda e deja calificată în sferturile Euro 2008. Pe noi şi un egal ne poate califica în eventualitatea în care Franţa şi Italia vor termina şi ele meciul la egalitate. Cam acestea ar fi coordonatele unui meci care poate face istorie! Noi, ca români, suntem datori să sperăm şi să ne încurajăm echipa naţională până la capăt! Acum mă duc şi eu pe terasă în oraş să mă bucur de regalul fotbalistic! Închei simplu: HAI ROMÂNIA! Ne vedem pe blog după meci ca să discutăm deznodământul!

De ce mi-am făcut blog?

E primul meu articol (post) pe care îl scriu pe acest blog care are un aer proaspăt, zic eu. N-o să mă abat de la regula nescrisă care spune că în primul post trebuie să explic de ce intru şi eu în Blogosferă. În primul rând, consider că am ceva de spus într-o lume în care valorile şi nonvalorile se interschimbă constant, într-o lume în care principiile lipsesc cu desăvârşire, într-o lume în care mulţi apar şi dispar peste noapte... Blogul ăsta e, dacă vreţi, un pariu cu mine însumi, un pariu împotriva oamenilor terni, a celor care refuză să ia atitudine în clipa când trebuie să o facă, a snobilor, a celor care uită că poartă pe umeri nu numai un cap, dar şi ceva materie cenuşie, a celor care cred că sunt stăpâni absoluţi... M-am săturat de atâtea fiţe, de oameni care n-au nimic de spus şi apar mereu la TV, de şmecheraşi care ronţăie constant seminţe la colţ de stradă. Trebuie să luăm atitudine! Trebuie să le arătăm că suntem şi noi aici, printre ei, deşi nu "semnalizăm" întotdeauna. Pe blogul ăsta o să fiu acid, ironic, direct, glumeţ, simplu şi sofisticat: o să fiu eu însumi. Aici îi voi aprecia pe cei care merită, îi voi taxa pe cei care nu iau atitudine, mă voi lăsa criticat de duşmanii mei (deşi nu-mi place termenul), voi accepta sugestii, voi asculta păreri, voi da sfaturi dacă mi se cer. Nu uitaţi însă că întreg blogul e creat ca un continuu exerciţiu de atitudine şi din dorinţa mea de a scrie, de a împărtăşi cu voi lucruri care mi se întâmplă, care se întâmplă... Vreau să fiţi voi înşivă, fără mizerii, meschinării ! Abia aştept să vă ascult părerile şi să discutăm! Astea ar fi doar o parte din motivele pentru care am creat acest blog. Ar mai fi multe altele, dar nu vreau să vă plictisesc.