Această întrebare valorează 3 puncte!
Văd că aţi cam înţeles cum funcţionează concursul!
Această primă întrebare valorează 1 punct.
E vară. E vacanţă. Stau de câteva zile şi mă gândesc cum să îmbin utilul cu plăcutul pe blog-ul ăsta al meu de atitudine. Văd că intră lume, citeşte, comentează (sau nu)... Mulţi probabil intră ca să vadă ce-a mai zis (scris) "tâmpitu' " de Fălcescu. Alţii probabil intră din alte motive. În fine. Ideea e că de azi vreau să tranform blog-ul de faţă şi în altceva decât un expozeu al gândurilor, frustrărilor, bucuriilor sau mulţumirilor subsemnatului. Deschid bine ochii şi văd că în jurul meu există tineri (şi nu numai) sătui de kitsch, manele, circ politic la TV, mizerii, incultură, aroganţă...De praf în ochi şi jeg, în general. Aşa că m-am gândit că dacă tot ne pierdem vremea aiurea pe net, mess, facebook şi ce mai vreţi voi, s-o facem cu folos, adică îmbinând utilul cu plăcutul. 
Plânge o lume întreagă pentru că s-a stins o legendă! Un megastar! Michael Jackson, regele muzicii pop, a părăsit această lume ieri noapte. Parcă artistul cu suflet de copil a ţinut morţiş să ne arate că va rămâne pe veci numărul 1 în inimile a milioane de fani. De ce spun asta? Pentru că The King s-a stins la ora 1, târziu în noapte... Nu am fost niciodată un fan Michael Jackson. Şi o recunosc deschis. Ştiam însă că undeva, într-un colţ din îndepărtata Americă, se află cel care a reinventat muzica, care i-a dat un nou curs. Asta mă liniştea într-un fel. Poate cu voită naivitate, îmi imaginam că Regele poate veni măcar pentru câteva clipe să-mi fredoneze la ureche "Heal The World", "Thriller", "They Don't Care About Us", "Billie Jean", "You Are Not Alone" sau "Just Beat It" . În schimb, am fost întotdeuna un fan al muzicii care provoacă emoţie, care te face să-ţi deschizi inima. Am avut o perioadă acum câteva luni când am simţit că trebuie să-i ascult muzica aritistului american. Şi am făcut-o cu nespusă plăcere, m-a emoţionat şi mi-am dat seama că, orice ar fi, megastarul a fost dintotdeauna un copil mare într-o lume adeseori mult prea rea pentru el. E teribil de greu să vorbeşti despre un genial, dar şi mai greu e să scrii despre el. O să încerc însă să mă detaşez de părerea de rău cauzată de dispariţia unui artist colosal şi o să fiu cât mai obiectiv cu putinţă. Sau cât mai subiectiv, cine ştie... 
Începând de astăzi, 22 iunie, Wimbledon-ul, cel mai special turneu de tenis de pe mapamond, îşi deschide larg porţile în faţa împătimiţilor sportului alb! Timp de 2 săptămâni ne vom bucura, ăştia de ne place tenisul, de cel mai prestigios şi cel mai conservator turneu de Mare Şlem. Albul va domina verdele crud al arenelor de la All England Lawn Tennis and Croquet Club. La Wimbledon, timpul parcă a stat în loc. Acolo unde au jucat McEnroe, Sampras, Smith, Santana, Năstase sau Ţiriac, într-un peisaj de basm deloc schimbat, vor juca de azi Federer, Djokovic, Murray sau Del Potro. Miza e extrem de mare pentru elveţian în acest an. Dacă repetă isprava din precedenţii 5 ani, respectiv câştigarea trofeului londonez, redevine locul 1 mondial, loc ce este deja sinonim cu numele său arhicunoscut. Când spui 1, automat spui Federer. Îi ţin pumnii strânşi metronomului elveţian şi sper ca, la finele a 14 zile deloc uşoare, să ne salute din nou de pe poziţia cu care ne-a obişnuit atâta vreme. De asemena, sunt cu ochii pe Sorana Cârstea şi Victor Hănescu, în care îmi pun mari speranţe că vor putea face jocuri foarte bune şi că vor reuşi un parcurs cât se poate de lung. Come on, Federer! Hai românaşilor!
E cam târziu. Mai exact 1:35. Şi vreau să scriu despre ce-mi face mare plăcere. Despre tenis. Şi am s-o fac. În urmă cu exact 2 săptămâni, avea loc finala singurului turneu de Mare Şlem pe zgură, şi anume Roland Garros. N-am scris până acum despre asta pentru că ori n-am avut timp, ori am avut alte subiecte, ori subsemnatului i-a cam fost lene... Pe durata întregului turneu, elveţianul Federer a fost susţinut frenetic de parizieni şi nu numai. Era şansa lui, din nou, să cucerească singura salatieră de Grand Slam care-i lipsea din deja extrem de bogatul palmares. Numai că pe zgura de la Paris se afla şi coşmarul lui Roger: spaniolul Rafa Nadal care rupea în două tot ce prindea pe terenurile de zgură. Aceeaşi luptă surdă şi deja monotonă între măiestria şi tehnica lui Mister Perfect şi tinereţea şi puterea de luptă ale lui Nadal. Recunosc că nu mai credeam de ceva vreme în capacitatea de revenire a ceasornicului elveţian care acum este "doar" numărul 2 mondial. Şi aveam motivele mele. Primii 5 jucători ai lumii îi rupeau oasele cam pe oriunde îl prindeau, Federer s-a însurat cu a lui Mirka Vavrinec, a pus şi de un copil... Era clar că gândul nu-i mai stătea exclusiv la sportul care l-a făcut mare şi pe care îl iubeşte din toţi rărunchii lui de campion. Am făcut băşcălie de Federer şi nu ratam vreo ocazie să-mi declar deschis simpatia pentru spaniolul-minune. Dar domnul Perfecţiune mi-a dat foarte rău peste nas. Când aproape nimeni nu mai credea în el, iar încrederea de sine atingea cote minime, Roger Federer a înviat ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă. Profitând de pe urma miilor de susţinători şi de faptul că pe Nadal nu l-au mai ţinut balamalele şi a cedat umil în faţa unui Robin Soderling pe alocuri genial, elveţianul şi-a croit drum până spre finală. Atunci şi-a dat seama că lupta lui cu istoria şi cu legendele tenisului mondial poate continua. Era la doar o victorie distanţă de egalarea recordului marelui "Piston" Pete Sampras şi la o lungime de undă de izbânda şi provocarea supremă: câştigarea, în premieră, a Open-ului Franţei. În finală, coincidenţă sau nu, îl aştepta călăul lui Nadal, acel Soderling care prin parcursul fără cusur din acest an s-a făcut cunoscut întregului public iubitor al sportului alb. Pentru Federer miza era uriaşă. Suedezul parcă simţea că trebuie să se dea la o parte ca să-i facă loc regelui să păşească elegant spre trofeul atât de râvnit. Deşi mulţi îl acuză pe Soderling că n-a mai jucat acelaşi tenis performant din meciurile anterioare, că s-ar fi dat la o parte din faţa lui Roger, să nu uităm că jucătorul elveţian i-a predat o lecţie de tenis lui Nadal la el acasă, la Madrid, să nu uităm că Federer e genial, să nu uităm că acelaşi Federer a revenit de la 0-2 la seturi în faţa unui Tommy Haas al naibii de motivat. Da, câinii au lătrat, regele a mers mai departe! Marele campion l-a învins în 3 seturi facile pe Robin Soderling şi a făcut istorie! Din acel moment, pentru mine personal, Roger Federer a devenit cel mai valoros jucător de tenis din istorie! Dacă atunci când nimeni nu mai crede în tine, reuşeşti să te aduni, să speri, să crezi în tine, să visezi cu ochii deschişi şi, în final, să CÂŞTIGI, atunci ai stofă de mare campion şi faci o întreagă lume să se plece în faţa ta! Asta a reuşit Mister Perfect să facă! Pentru mine victoria lui de la Roland Garros a fost o aspră palmă morală. Nici eu n-am mai crezut în el, dar mi-a arătat cu vârf şi îndesat că greşesc flagrant. Din acest moment, sunt fan declarat al lui Federer, inclusiv în disputele cu spaniolul Nadal! Cu regii nu te poţi juca. Ei sunt undeva deasupra ta, "acolo sus, la polul plus". Respect total pentru un astfel de sportiv, de campion, de om! Majestate, mă înclin... 
Despărţirile sunt de fiecare dată dificile şi dureroase pentru că aduc o umbră de tristeţe pe chipurile fiecăruia dintre noi. Dar aduc, deopotrivă, şi amintiri dintre cele mai plăcute, mai ales când vine vorba de o persoană minunată, o profesoară extraordinară, un suflet sensibil, aşa cum este doamna profesoară Ştefania Constantinescu.
Mai întâi de toate, doamna profesoară este un om frumos care, prin tot ceea ce face, îi învaţă şi pe alţii să trăiască frumos. Dacă stai măcar câteva clipe în preajma dumneaei, te încarci cu energie pozitivă, inima îţi palpită în acelaşi ritm cu universul, iar sufletul capată parcă aripi. Rămâi de-a dreptul marcat când dumneaei te introduce, prin aproape angelica-i căldură sufletească, în lumea literaturii, o lumea a frumosului pe care nu ai mai vrea s-o părăseşti niciodată. Aţi pătruns în sufletul familiei
Se spune că profesorii ideali sunt cei care se folosesc pe ei înşişi ca punţi peste care îi invită pe elevii lor să treacă, apoi facilitându-le această trecere, se retrag fericiţi, încurajându-i pe elevi să creeze poduri ei singuri. Asta aţi făcut dumneavoastră: aţi fost puntea noastră spre cunoaştere, spre învăţare, spre descoperire. Ne-aţi arătat că sunteţi o maestră a simplificării şi un duşman al simplismului. În sufletul unor boboci aţi făcut să rodească pasiunea nebună pentru literatură, pentru lectură. Din dragostea dumneavoastră pentru literatură ne-aţi dat şi nouă frânturi zilnice. Pentru că iubirea naşte iubire, în timp, matematicienii de la 11 A au devenit avizi după literatură, ne-am regăsit în multe dintre cărţile pe care ni le-aţi propus spre lectură. Exigentă şă dominată de un profesionalism desăvârşit, ne-aţi ajutat să realizăm studii de caz pe care cu siguranţă nu le vom uita niciodată. Pe această cale, vreau să vă mulţumesc din nou în numele colectivului
Nu numai în calitate de profesoară, ci şi de prietenă, v-a păsat întotdeauna de noi, ne-aţi arătat unde greşim, ne-aţi lăudat, ne-aţi felicitat. Din toate acestea am avut de învăţat...
Profesorul mediocru spune. Profesorul bun explică. Profesorul superior demonstrează. Profesorul desăvârşit inspiră. Asta aţi făcut dumneavoastră pentru noi: ne-aţi inspirat continuu să creştem şi să ne dezvoltăm frumos şi aţi creat pentru clasa
La ultima oră de curs din acest an, aţi spus despre
Dacă în cei 3 ani petrecuţi împreună ne-aţi măgulit spunându-ne adesea „sunteţi extraordinari, copii!”, a venit momentul ca întreaga clasă
P.S: Ăsta e "discursul" (varianta necenzurată) pe care l-am rostit ieri, la festivitatea de premiere, ca un semn de preţuire pentru profa noastră dragă care a ieşit la pensie. Simt că trebuie să-l împart cu voi.
E sfârşit de an şcolar şi abia acum am găsit ceva timp să mai expun nişte gânduri şi idei aici, pe blog. Îmi cer scuze celor care intră zilnic şi aşteaptă noi postări şi promit să scriu din ce în ce mai des. E pe bază de campanie electorală pentru europarlamentare în perioada asta că doar duminică suntem îndemnaţi să mergem la vot cu căţel, cu purcel, însă fără gripa porcină la bord. Despre politică poate altădată. Acum vreau să-mi abat atenţia asupra unui subiect care a fost "trendy" o bună bucată de vreme: educaţia şi învăţământul. Din start spun că sunt agasat, enervat şi cu totul în dezacord cu ce se întâmplă cu amărâtul ăsta de învăţământ în România. Şi acum vin şi cu argumentele. De vreo 11 ani, car un ghiozdan de nu mai ştiu câte kile în spate 5 zile din 7. De tot atâţia ani, profesorii fac greve şi ies în stradă pentru că lefurile lor sunt prea mici. De acord. Bani puţini pentru munca prestată. Nimic nou sub soare în România. Acum câteva săptămâni, liderii de sindicat foarte competenţi şi aroganţi anunţau o nouă grevă generală, japoneză, pakistaneză sau cum mai vor ei. Acelaşi motiv: ban subţire pe ţeavă. Bun. Noi, elevii, ne rugam la Cel de Sus ca demnitatea să urle în profesori şi să iasă în stradă cu pancarte, să înjure Guvernul, să-l scuipe pe Boc în frunte, să arunce cu roşii între ochii băsescieni bifocalizaţi. N-a fost deloc aşa. A fost iar mult tămbălău pentru nimic. Sindicatele vroiau salarii mai mari pentru profesori. Guvernul a zis că e recesiune şi că intenţiona să mai taie din salarii căci şi aşa erau prea mari. Sindicaliştii, foarte demni, au zis că ei nu se lasă. Ba s-au lăsat. Cu ce s-au ales după trimestrialul circ? Cu nimic, în sensul că Guvernul le-a promis aceleaşi salarii care urmau a fi reduse. Păi, domnilor profesori, domnilor sindicalişti, cum facem cu onoarea şi demnitatea? Chiar aşa să vă lăsaţi mereu călcaţi în picoare? Mă întreb oare când o să vă plictisiţi şi când o să aplicaţi în propriile vieţi principiile pe care le predaţi ca lecţii de viaţă în şcoli... Fără a generaliza, căci există şi profesori ce pot fi oricând adevărate modele de conduită şi atitudine, lăsaţi-mă să mă îndoiesc de demnitatea multori oameni ce activează în învăţământ şi lăsaţi-mă să am pe chip un zâmbet amar, uşor ironic, atunci când aud placa: "noi facem totul pentru binele elevilor". Hai, nu, pe bune? Acum, punctul 2 pe ordinea de zi. Iar s-a schimbat minstrul la Educaţie. Fosta ministreasă e actuala ministreasă, recte pesedista Ecaterina Andronescu. Da, tipa aia cu ochelari, profa-model cu bentiţă, bla bla bla. E poate cel mai activ minstru din punct de vedere al acoperirii media. Apare în toate canalele (TV) cu precizie de ceas elveţian. Dar asta e altă mâncare de peşte. Acum nişte săptămâni, iar s-au dat porcăriile alea de teze unice. De ce "porcării"? Pentru că mi se par nişte examene făcute ca să se copieze prin care valoarea intrinsecă a elevului e la gară, adică nu se mai ia în calcul. Bon. S-au creat şi nişte subiecte de către intelectualii ce activează în minister. Din 4 materii (mate, română, geogra, istorie), la 2 subiectele au conţinut grave greşeli. Adică, profesorii cu măcar un doctorat la bord l-au confundat pe Niţă Ghiţescu cu Ghiţă Niţescu (Caragiale v-a tras-o, fraierilor!) la română, iar la istorie au confundat armata I cu armata II. Atunci la ce să ne mai aşteptăm de la elevii de generală? La nimic sau aproape nimic. Dar cu siguranţă un director de liceu va aştepta performanţă de la nişte elevi de generală care, săracii, sunt loviţi la operaţie din start şi n-au altă opţiune decât să devină nişte liceeni confuzi. Punctul 3. Aud tot mai des vorbindu-se despre "descentralizarea în învăţământ". Aproape că sunt considerat paricopitată dacă nu discut cu vreo bătrânică pe stradă despre acest subiect de 2 bani. Androneasca ne abureşte zilnic cu descentralizarea ei. Odată am auzit-o într-un interviu la radio. Moderatorul a întrebat-o de minim 3 ori ce-i cu descentralizarea şi madame a bătut câmpii cu graţie, răspunzând de fiecare dată ca un politician ce se află. Măcar e consecventă... Hai sictir! Facem slalom printre termeni şi habar n-avem de ce se întâmplă în şcolile noastre, de regresul şi groapa de gunoi spre care se îndreaptă un învăţământ ce are la bază concepte greşite, învechite şi pe alocuri comuniste. Îmi pare rău că am ajuns la astfel de concluzii, dar suntem vai educaţia noastră! Soluţia? Hai, vă rog, să mai facem o grevă din aia talibaneză că oricum suntem prea tari la nivel de educaţie, învăţământ şi cercetare...
El e Puric. Dan Puric. Un intelctual rasat într-o Românie spurcată de personaje nocive. Poate pentru mulţi dintre voi numele ăsta nu vă spune nimic. Pentru că Dan Puric nu e Nikita, nu e Sexy Brăileanca şi nici măcar Tarky. El nu iese din coşciug la emisiuni pentru cucuvele şi guşteri. Nu! El e un Puric cu puteri colosale care se luptă cu mentalităţile, lucru cel mai greu de făcut. Nu apare des la TV, e o floare rară, iar viaţa publică aproape că nu-l interesează. Dan Puric e regizor, e actor, pune în scenă spectacole ca "Don Quijote" după Miguel de Cervantes, e mim. Şi mai e ceva: OM cu litere imense! Îmi place atât de tare OMUL ăsta încât nu ştiu ce să scriu mai repede despre el. Mă simt atât de mic când scriu despre Dan Puric, despre un aşa om, o asemenea personalitate, un atât de înalt spirit... În el vezi contopite genialitatea acestui popor, mândria teribilă de a aparţine acestui neam, un "homo religiosus" al lui Mircea Eliade, un "spirit al amplitudinii". Puric apare la TV rar, dar extraordinar de bine. În genere, de Paşte şi de Crăciun. Îmi face de fiecare dată plăcere să-l ascult, să-l privesc. Are un discurs impecabil, face referiri la Kant, Hendel, părintele Stăniloaie şi la mulţi alţii. Însă nu uită în niciun moment că se adresează maselor de oameni şi atunci aduce nişte exemple extraordinare din viaţa noastră zilnică. Foloseşte experienţele personale. Asta îl face diferit de ceilalţi intelectuali precum Patapievici, Pleşu sau Liiceanu care par a trăi în propriile universuri utopice. Nu, Puric nu e aşa. El e de aici, ne dă senzaţia că ne aparţine. Când şi-a dat seama că spiritul e esenţial, şi-a întors faţa către credinţă, către Dumnezeu. Şi asta i-a oferit sclipire. Astfel, Dan Puric devine un amestec aproape imperfectibil de credinţă, încredere, sclipire şi inteligenţă. În plus, are o mimică dezarmantă şi un umor nebun, atunci când îşi propune. E o enciclopedie vie. Se vede de la kilometri distanţă că Puric n-a citit mii de pagini din snobism şi ipocrizie sau pentru că i s-a impus. El a citit spre a înţelege. Asta e teribil de greu: să înţelegi. Când îi asculţi discursul aplecat aproape mereu spre religie, creştinism, îţi dai seama că mai avem o şansă aici, în România. El găseşte calităţile neamului ăstuia, într-o mare de defecte. Iar argumentele sunt imbatabile şi intangibile. E de-a dreptul sclipitor. Astfel de oameni te pot convinge oricând pe tine, ca tânăr pe cale să dezarmezi, să o iei de la capăt şi să speri. Să nu-ţi părăseşti naţia, şi aşa pe zi ce trece mai săracă în valoare brută, în bun-simţ, în oameni de bine. Puric a scris şi două cărţi: "Cine suntem" (citită pe nerăsuflate, o imensă gură de aer curat) şi "Despre omul frumos" (o am, dar n-am citit decât prefaţa...). În fapt, nu-s cărţi, ci conferinţe, interviuri, apariţii TV puse pe hârtie într-un mod măiestrit. El trăieşte prin tineri, îi adoră, ne vrea binele în orice circumstanţă. Mai nou, ţine o serie de conferinţe prin Bucureşti. Sălile sunt pline ochi cu tineri. Minunat! Tinerii gustă din Puric. Se îmbată cu înţelepciune, cu sclipire. Am şi eu destui prieteni care s-au apucat de citit Dan Puric. Asta nu poate decât să mă bucure enorm. Când vorbeşti sau scrii despre el, te simţi copleşit. Un "genial" ca Puric te minimalizează, pari un mic nimic într-o lume a înţelegerii mult prea complexă. Nu mai am vorbele la mine. Închei aici. Domnule Dan Puric, sunteţi un OM FRUMOS! Mă înclin, cu drag...
Acum 2 zile, pe 22 aprilie, a fost ca în fiecare an Ziua Pâmântului, Ziua Mamei Geea. Elevi, profesori, studenţi au întreprins activităţi de ecologizare şi au participat la diverse evenimente prin toată ţara. Azi a venit rândul nostru, al elevilor din Cantacuzino şi al cercetaşilor. Am fost doar o oră la şcoală. Oricine îşi doreşte un "liber" într-o prea frumoasă zi de vineri. Asta mi-am dorit şi eu. Aşa că mi-am luat bocceluţa şi m-am dus împreună cu alţi 50 de prieteni, colegi să ecologizăm două bucăţi de Sinaie. Sună prea pompos. Am fost să strângem gunoaiele că e mai simplu. M-am întrebuinţat puternic azi. Am umplut saci întregi şi singur şi împreună cu ai mei buni prieteni. Însă mare e grădina Domnului! Dar şi mai mare nesimţirea infectă a românului. Să nu credeţi că am fost la cules de gunoaie pe o vastă câmpie plată de un verde crud. Nu! Am fost prin râpe, în "sălbăticie" şi am prestat şi pe plan înclinat de-a binelea. Am găsit o gamă largă de accesorii şi alte diferite chestii: labe de scafandru, şoşoni urât mirositori, pamperşi, chiloţei tanga (roz!), sticle de şampanie, conserve, pate. Cam tot ce poate exista într-un hipermarket universal. Că doar nesimţirea n-are margini! Ne-am făcut treaba 2 ore, am păpat şi ne-am hidratat, după care am mai prestat o oră. În pantă. Şi dăi cu sacul în mână, printre bolovani, trunchiuri de copaci, crăci, liane. Din nou sticle de toate felurile, ambalaje, energizante... Le-am adunat şi pe alea. În jur de ora 2 şi ceva era gata treaba. Statistic, 50 de puşti au umplut în 3-4 ore 120 de saci plini ochi cu gunoaie (trash, cum zice americanu'). M-am simţit util, ne-am simţit cu toţii utili azi. Muncă în echipă cu un rezultat bun. Stupizenie rară însă pe plaiurile mioritice. Cretinism de toate naturile! Oamenilor nu le pasă de nimic. Ce natură, ce oxigen, ce pământ... Dacă burta mea e plină până-n amigdale, dacă pot să mă plimb pe oriunde prin natura patriei, de ce să nu arunc cu gunoi peste tot??? Că doar sunt un bou de român care n-are sinapse şi pe care îl doare adânc în cur. Sau nici măcar acolo... Băi oameni, treziţi-vă la realitate! Azi noi am adunat gunoaiele voastre. Dar nu putem să facem asta mereu, paricopitatelor! Fiţi măcar 3 secunde conştienţi de ce faceţi! Nu suntem animale, ci "creaturi"raţionale care pot lăsa lumea mai frumoasă, mai curată. A propos, ăştia de vă dădeaţi rotunzi şi filozofici că voi nu veniţi să curăţaţi gunoaiele altora aveţi un nivel de gândire mai evoluat cu 2-3 neuroni decât cel primar. Nu făceaţi curat pentru ei, ci pentru voi, pentru viitorul vostru. Un viitor mai curat, mai verde, mai frumos. N-ai cu cine... Nouă, ăstora 50 de oameni, ne pasă de viitor, ne pasă de noi şi ne gândim la binele planetei măcar o dată pe an. Deşi Ziua Pământului ar trebui să fie în fiecare zi...
E prima zi de Paşte. E seară. E linişte. Afară şi în suflete. Acum mi-am găsit echilibrul lăuntric să scriu despre minunea Învierii Domnului care ne face părtaşi la divin de fiecare dată. Am fost aseară la biserică, cum fac de ani buni. Am ascultat slujba demn. Am cântat la unison cu preoţii bucuria colosală a Învierii lui Iisus. Am răspuns zâmbind cu "Adevărat a înviat!". Lumânarea din mâna tremurândă, arzând de fericire, bunătate şi speranţă, e semnul participării la MINUNE. Minunea de acum 2009 ani. Am luat "trup şi sânge divin" şi am plecat sublim de liniştit spre casă. Unde iar am cântat Învierea lui Hristos... 
Agonie şi extaz aseară pe Stamford Bridge în Anglia. Chelsea şi Liverpool s-au luptat timp de 90 de minute pentru a obţine calificarea în semifinalele UEFA Champions League, cea mai importantă competiţie europeană intercluburi. Jucători motivaţi, suporteri extraordinari, atmosferă incendiară, 8 goluri, un Guus Hiddink inspirat, un Rafa Benitez plin de speranţă. Acestea au fost ingredientele unui meci de vis, un meci care a intrat în istoria fotbalului de mare clasă, fără urmă de îndoială. Demult aşteptam un astfel de meci, în calitatea mea de om care se uită la fotbal şi are preferinţe. Cu siguranţă dintr-un astfel de meci nu putea să lipsească Liverpool. Echipa asta e garantul spectacolului, al fotbalului-spectacol, al dăruirii pe teren, al trăirii pentru fotbal. Deşi băieţii lui Rafa Benitez veneau după un 1-3 dureros pe Anfield Road, au crezut în steaua lor până la capăt şi au făcut zeci de mii de suporteri fericiţi şi sute de mii, milioane de telespectatori au fost ţinuţi cu ochii lipiţi de TV. Fără jucătorii lor exponenţiali în teren (Gerrard şi Terry), cele două echipe s-au dăruit întru totul pe gazon. La pauză era 0-2 pentru Liverpool graţie unor reuşite de generic marca Fabio Aurelio şi Xabi Alonso. Suporterii roşilor sperau cu ochii deschişi în calificare şi cântau la unison minunatul imn "You'll never walk alone". De fiecare dată când îi aud mă trec fiorii. Sunt de-a dreptul minunaţi. Aşadar, timp de mai bine de 15 minute, pe Stamford suporterii lui Chelsea au tăcut mâlc. Erau dezolaţi... Repriza a doua a fost de pus în rama fotbalului mondial. Drogba a făcut 2-1 imediat după pauză. Apoi, Alex, fundaş de meserie, bate o lovitură liberă de manual. Reina e spectator şi se face 2-2. Lampard ne-a arătat de ce e lăudat de mai toată lumea şi a marcat pentru un 3-2 liniştitor pentru Chelsea. Însă Liverpool nu moare niciodată. Aşa că Lucas Leiva şi apoi Kuyt au dus scorul la 3-4 în numai 3 minute. Minunat! De necrezut! Refrenul preferat al zeci de mii de fani se auzea din nou: you'll never walk alone, Liverpool! În minutul 89 însă, Frank Lampard le interzice visătorilor din Liverpool să mai spere. Un 4-4 uluitor face istorie pe Stamford Bridge! Fără Gerrard, e adevărat... Sunt fericit că am avut ocazia să asist la un meci în care dăruirea, lupta, motivaţia, fair-play-ul au înlocuit mizeria, violenţa, indolenţa. Toţi cei 22 de jucători au fost nişte actori neobosiţi care au alergat neîntrerupt timp de 90 de minute şi care, la final, ne-au oferit un spectacol pe care nu poţi decât să-l aplauzi în picioare minute în şir. Zâmbesc şi mă bucur pentru că, iată, încă mai există fotbalul frumos. Acel fotbal frumos...
Am avut o săptămână realmente dificilă. Teste, inspecţii, gripă multă, febră... N-am avut timp nici să respir aşa cum o fac în mod obişnuit. Am respirat anormal. Dintre toate cele ce mi s-au întâmplat şi pe care eu le-am făcut să se întâmple, îmi voi bate atenţia asupra unuia pe care, fără doar şi poate, îl consider cel mai important. Luni, 6 aprilie, una dintre marile mele dorinţe (vis e prea pompos si poetic) s-a concretizat. Am filmat prima emisiune TV în calitate de prezentator. Televiziunea, nu ştiu dacă am mai spus-o sau nu, e una dintre pasiunile mele încă de mic. Mereu m-a atras lumea asta. Mi-a făcut de fiecare dată plăcere să prezint un eveniment, să le vorbesc oamenilor public... Vineri, pe 10 aprilie, emisiunea "SUPER TARE", căci aşa ne-am gândit s-o numim (producătorul Dan Vîlcea şi cu subsemnatu'), a debutat, de la ora 21, pe postul VP TV (Valea Prahovei TV), fostul Montan TV. Recunosc că, ca un snob ce mă aflu, m-am uitat la mufa mea la televizor. Şi nu m-a îngrozit ce-am văzut. Sunt destul de mulţumit de prima ediţie. Folosind un stereotip: se putea şi mai bine. Sunt sigur că pe viitor va fi mai bine. Ştiu că v-am lăsat cu ochii-n soare. Acuşi detaliez. "SUPER TARE" e o emisiune cu şi despre tineri, o emisiune în care nu vor apărea niciodată "nulităţi şi netalentaţi" (bănică, dau o bere!), o emisiune în care vom promova oamenii adevăraţi, talentaţi, care au lucruri de zis şi de arătat. Sper să fie o gură de aer curat şi mai sper ca, 30 de minute vineri seara, să renunţaţi la lucruri mărunte, să schimbaţi pe VP TV şi să urmăriţi nişte tineri minunaţi. În postarea mea precedentă, mă declaram susţinător înrăit al tinerilor, în general şi al generaţiei mele, în special. Unii (a se citi Aiana Dinu) îmi spuneau că, displăcându-mi un anume tip de poezie, "distrug" un om de valoare (a se citi Andrei Gherasim). Baliverne... Iată că, spre deosebire de alţii, m-am apucat de treabă. De treabă pe bune. Şi vreau să-i sprijin pe tineri mult şi bine de acum încolo. Împreună suntem (mai) puternici! Fac emisiunea asta din pasiune, nu am niciun beneficiu material, o fac pentru că vreau să arăt lumii că există în ţara asta nu numai gropi, curve (dame de consumaţie, ca să fiu reverenţios), politruci, inculţi, nonvalori, ci şi sute, mii de tineri VALOROŞI. Nu am făcut public proiectul ăsta până acum şi nici n-am vorbit despre el pentru că am preferat ca mai întâi să se întâmple şi apoi să discutăm. Aşadar, în fiecare vineri, de la ora 21, pe VP TV şi, în reluare, duminică, de la ora 9 dimineaţa, vă aştept cu drag la o gură de "aer curat" şi bună dispoziţie la emisiunea "SUPER TARE"! ! ! Pentru cei care nu prind VP TV, puteţi vedea emisiunea în timp real la adresa următoare: http://www.valeaprahovei.tv/live-stream/
Trecem prin vremuri tulburi. Din mai toate punctele de vedere: politic, social, cultural, economic. Nu ne regăsim ca naţie, iar pulifricii care ne conduc joacă tare şi pe foarte mulţi bani, spre deosebire de gloata sărăcită tot mai mult. Dar, pentru că sunt optimist din fire şi al naibii de încăpăţânat şi ambiţios, n-o să vorbesc despre "nimicuri" din astea. Tinerii sunt soluţia! Nişte tineri bine instruiţi pot scoate ţara asta din impasul în care se adânceşte. Nu bătrânii, nu părinţii noştri, ci noi înşine! Sunt sătul de discursuri populiste în care toată lumea ne arată cât de mare încredere are în tinerii zilelor noastre, dar nu face nimic ca să-i ajute, ca să ne ajute, ca să ne motiveze. La nivel de discurs, toţi ne preaslăvesc, însă în spatele vorbelor fără noimă se ascunde un munte de neîncredere. Câinii de pază ai societăţii, lupii moralişti, jurnaliştii, nu pierd nicio ocazie să ne numească generaţia messenger sau generaţia copy-paste. Cu alte cuvinte, suntem nişte roboţei cretinei care nu ştiu să gândească prin intermediul propriei materii cenuşii. Noi nu citim, noi nu mergem la teatru, noi nu folosim termeni livreşti, noi înjurăm babele pe stradă, nu le cedăm locul în maxi-taxi, scuipăm seminţe la colţ de stradă, noi uităm să ne spălăm axilele din cauza statului pe net, noi... În principiu, noi suntem cauza principală a multor aşa-zise probleme. Fraţilor, mai terminaţi cu prostiile astea! Eu cred cu tărie în generaţia din care fac parte şi o spun cu mândrie. Şi cred în mine, în ei, în noi cu argumente. Nu îi demolez cu prejudecăţi şi cu realităţi trunchiate. Tinerii de azi nu sunt generaţia copy-paste! Citesc, au auzit de Kant, Sartre sau Platon, poartă discuţii elevate chiar şi la colţ de stradă, au cărţi şi autori preferaţi. Sălile de teatru sunt pline ochi cu tineri dornici să-i vadă "la lucru" pe actorii pe care îi admiră din suflet şi pe care îi au ca modele. Tinerii de azi folosesc o gramatică adesea fără greşeli şi utilizează acuzativul acolo unde e cazul. Tinerii de azi au speranţe, vise, crezuri cărora nu le dau cu piciorul aşa uşor. Tinerii de azi nu înlocuiesc mirosul îmbietor al unei pagini de literatură clasică cu Internetul, ci îl folosesc ca o alternativă. Noi, generaţia de azi, avem modele, mergem la conferinţele lui Puric despre omul frumos, ascultăm discursurile lui Liiceanu şi Pleşu cand avem ocazia şi nu ne uităm doar la Naomi şi Nikita, ci şi la Marina Constantinescu, Eugenia Vodă sau Delia Budeanu. Cedăm locul bătrâneilor în mijloacele de transport, deşi ei se limitează uneori doar la a ne înjura. Dar trebuie înţeleşi: sunt bătrâni. Divaghez acum şi îmi aduc aminte cum o bătrânică m-a înjurat pentru că nu coboram prea vioi din maxi-taxi, iar dumneaei voia să urce la fel de repede ca Usain Bolt. Şi tot noi suntem tinerii "infecţi"... N-au încredere în noi, nu pierd nicio ocazie să ne taie aripile, să ne umilească, să arunce în noi cu prejudecăţi usturătoare! Dar trebuie să rezistăm. Numai prin perseverenţă putem să le arătăm ca suntem făcuţi din lut bun, de calitate. Că suntem salvarea, ieşirea din mocirlă. Noi suntem caşti încă, morali, neatinşi de sisteme care funcţionează mizerabil, suntem dornici de cunoaştere, sinceri şi direcţi. Ei însă încearcă să ne dea la picioare. Şi o fac indirect. Spre exemplu, un elev amărât care cară zilnic în spate 5-6 kg de cărţi şi caiete primeşte la sfârşit de lună nimic: adică 42 de RON. Cu alte cuvinte, o juma' de pulover, un tricou out of trend, 2 perechi de boxeri, 10 perechi de ciorapi purtaţi, 8 kile de roşii, două salamuri... Nu toate la un loc, ci fiecare pe rând. Cu aşa ceva să trăiţi voi, viermi de mătase ce sunteţi! La polul opus, se află pensionarul român care primeşte majorare după majorare de fiecare dată când guvernul se schimbă, când Băse mai vrea un mandat sau când Năstase îşi aduce aminte că încă e politician. Iar ei, bâtrâneii, sunt veşnic nemulţumiţi. De ce e diferenţa asta aşa de mare de atitudine? De ce logica primară nu funcţionează la nivelul ăsta? De ce noi, tinerii, adulţii şi plătitorii de taxe de mâine suntem batjocoriţi cu nişte alocaţii de nimic? De ce bâtranii, o categorie moartă din punct de vedere social, care nu mai oferă nimic, primesc pensii tot mai mari? De ce nu se investeşte în educaţie şi, pe cale de consecinţă, în viitor? E enervant de simplu. Pensionarii înseamnă voturi. Ei sunt cea mai uşor manipulabilă masă de manevră. Le măreşti pensia, ai votul lor. Elevii n-au drep de vot, deci hai să uităm de ei, deşi ei sunt viitorul! Nu mă întrebaţi unde e logica elementară, unde e bunul-simţ. N-am astfel de răspunsuri. Ştiu însă sigur că grotescul funcţionează până la capăt. A nu se înţelege că am ceva personal cu pensionarii, cu bâtrânii. Nici pe departe. Am bunici, îi repect pentru ce au făcut, pentru ce sunt. În general, bătrânii reprezintă categoria socială care mă impresionează cel mai tare, dar simt nevoia să-mi apăr generaţia pentru că ştiu că merită. Dacă nu toţi, măcar prietenii şi cunoscuţii mei. Ei sigur merită o şansă întru clădirea unui viitor demn de inteligenţa, bunul-simţ, speranţele şi curajul lor. Pentru mine şi pentru ei, o să latru de fiecare dată ca un câine turbat, ce n-are nici mamă nici tată. Cineva sigur o să ne audă şi doar astfel vom putea clădi ceva în viitor. Acum vă las să-i ascultaţi scrisoarea lui Tudor Chirilă către liceeni. Credeţi-mă că merită!
Gluma se îngroaşă din ce în ce mai tare în ţărişoara asta de 22 de milioane de suflete. Fiecare secundă care se scurge gârboveşte din ce în ce mai tare o ţară în care instituţiile statului, oricare ar fi ele, nu mai sunt demult nici independente şi nici nu mai au coloană vertebrală. Puroaiele societăţii scot capul atât de des la suprafaţă în ultima vreme, încât ne stropesc şi pe noi, ăştialalţi, care devenim victime fără voia noastră. Se pare că am uitat completamente de ceea ce se numea cea mai aprigă criză economică, recesiune din ultimele decenii. Cine ne-a abătut atenţia? O întreagă şleahtă de hoţi, infractori, spărgători de bănci, criminali coroborată cu o crasă indolenţă a autorităţilor statului (care nu mai e demult o noutate). Ne-am învăţat să ne scărpinăm în nas şi să nu-i mai căutăm pe viitorii pârnăiaşi, ci chiar să-i eliberăm pentru "boli letale" (precum glaucomul, de exemplu). Rar mă uit la un buletin de ştiri complet pentru că mă intrigă, mă deprimă, mă infestează cu crime, violuri sau chestii de genul ăsta. Dar îmi place să fiu informat. În ultima vreme, am mai tras cu ochiul la TV şi cu urechea la radio. Fraţilor, e mare jale-n ţară! Eu nu mai înţeleg nimic. Nu pentru că nu vreau sau pentru că sufăr de retard mintal, dar poate că subconştientul meu refuză să accepte realitatea asta infectă şi necruţătoare. Oriunde întorci capul auzi de Gorbunov, clanul Preda sau moartea nedreaptă a unui mult prea tânăr Marian Cozma. În Braşov, o casă de schimb valutar a fost jefuită în plină zi. Atacatorul a ieşit cu banii în braţe şi fugea nederanjat de nimeni pe stradă. Un civil a sărit să-l oprească. Consecinţa? Omul a fost împuşcat mortal. Atunci stai şi te întrebi: merită să te sacrifici, să fii un spirit justiţiar, merită să îţi pese? E mai importantă viaţa celui de lângă tine sau propria ta viaţă? Egoism sau altruism? Marian Cozma, un handabalist român tânăr şi de mare perspectivă, jucător la echipa Veszprem din Ungaria, merge ca un om normal într-un club cu prietenii. Sare în ajutorul unei barmaniţe agresate de nişte ţigani. Consecinţa? Este înjunghiat mortal, pe la spate. O întreagă naţie are parte de suferinţă gratuită. În Cluj, o bancă plină cu clienţi (oameni nevinovaţi care plăteau o rată, se milogeau pentru un credit sau schimbau 20 de lire) este atacată de nişte 3-4 infractori înarmaţi. În 66 de secunde s-au evaporat în văzduh cu nişte zeci de mii de euro bune. În Bucureşti, în mall (Plaza pentru connaisseurii de pitzipongship) nişte animale aparţinând unui clan de gibonei periculoşi au tupeul extrem de a-i ataca pe bodyguarzii de la BGS. No problem că şi-au dat muşchiuloşii lu' Peşte cu bâte în cap! Problema e că şi oamenii nevinovaţi aflaţi prin mall şi-au luat-o pe coajă!!! Unde era poliţia? Ce-au făcut cu clanul Preda? Nimic, eventual l-au făcut celebru pe mahărul lor şef care e toată ziua la teveu, pe nea Preda. Nu l-au arestat pe micuţ. Am teribila impresie, din ce în mai bine argumentată faptic, că trăiesc în Vestul Sălbătic, un Vest Sălbatic mult mai dureros şi mai periculos. De ce zic asta? Pentru că acolo ştiai că trebuie să ai mereu un puşcoci la purtător. Aici, omul de rând nu poate să fie egalul infractorului versat, din punctul ăsta de vedere. Eu, tu, el sau ea putem fi următoarele lor victime în orice moment, la orice pas, oriunde (pe stradă, la mall, la ştrand sau la şezătoare). Hai să vedem cât de dreaptă e justiţia în ţara asta! Dacă mafioţii şi interlopii nu sunt nici măcar prinşi, ce să mai vorbim de băgarea la zdup, o bătrână de aproape 60 de ani de prin Maramureş a primit 7 luni de închisoare pentru că a smuls 3 ţăruşi puşi de un executor judecătoresc pe terenul ei. Halal judecată! Azi m-am bucurat să aflu că a făcut şi preşedintele cu privirea bifocalizată, în fine, un act de justiţie autentic: după vreo 3 cereri, Băse a graţiat-o pe bătrână! Toate cele relatate mai sus se întâmplă în secolul 21 în Europa de sud-est într-o ţară numită România. E teribil, e cutremurător ce lucruri se întâmplă zilnic aici. Poliţia muşamalizează cazurile importante, e mână-n mână cu şmecherii, justiţie dreaptă nu mai există, iar cetăţeanul de rând e într-o continuă luptă pentru propria-i viaţă. Azi poate scăpa, dar mâine nu se ştie. Mi-e tare silă de ei toţi, de sistem şi creierul meu pare saturat, aşa că mă repet: nu mai înţeleg nimic, oameni buni! Şi nici n-o să fac eforturi întru înţelegere...
Suntem într-o goană continuă. Ne luptăm mereu cu timpul şi pierdem de fiecare dată. El e infinit, pe când noi suntem doar nişte fiinţe efemere, trecătoare. Timpul devine un laitmotiv, un răspuns la toate întrebările care ni se adresează. Ieşi la o bere? N-am timp. Hai la un fotbal! N-am timp. Suntem subjugaţi noţiunii de "timp". Ne refuzăm multe plăceri din lipsa lui. Uităm de noi înşine din aceeaşi acută criză de timp. De ce oare om fi mereu contratimp? Evoluăm, descoperim noi maşinării şi mecanisme, noi sisteme, ca să nu mai pierdem timpul, şi... nimic. Uitaţi-vă pe stradă, în jurul vostru! De cele mai multe ori veţi vedea chipuri triste, trupuri grăbite pe umerii cărora timpul apasă cu mare putere, oameni care se grăbesc şi atât, figuri crispate, gânditoare care probabil reflectează tot la trecerea ireversibilă a timpului. Suntem în goană după ceva pe care nu putem să-l definim. O continuă cursă. Ajungi la finish care e, de fapt, un nou start. Şi iar te grăbeşti... Şi iar uiţi de tine, uiţi de lucrurile minunate ce te înconjoară, totul îţi pare o nesfârşită rutină în care te afunzi tot mai tare. Un răsărit de soare, un zâmbet de copil, un cânt de păsărele, o lună plină, o baladă la chitară, un banc bun... N-ai timp să le observi, să le asculţi, să le vezi? Cine zice că n-ai timp? Poate doar nu vrei, îţi impui să nu vrei.
Sunt fan al "sportului alb". O spun fericit de fiecare dată când am ocazia, iar pe blog nu ştiu dacă am mai spus-o vreodată. Îmi place tenisul la nebunie. Pe lângă faptul că e un sport complex, e şi un sport în care fair-play-ul primează de fiecare dată. Acum mai bine de o oră am asistat cu sufletul la gură la ceea ce se numeşte o finală istorică de Grand Slam. În Australia, la Australian Open, Roger Federer, actualmente numărul 2 mondial, l-a întâlnit pe cel care îi produce coşmaruri de fiecare dată: spaniolul Rafael Nadal, numărul 1 în lume. De fiecare dată când am parte de câte o întâlnire Federer-Nadal, sunt fanul jucătorului spaniol. Motivul e cât se poate de simplu. Nadal nu mi se pare mai performant decât elveţianul, nu mi se pare mai complet... Însă ţin cu el pentru că, cu un Federer genial, tenisul tinde să devină un sport monoton, fără miză. Acelaşi ceas elveţian câştigând turnee după turnee, fiind mereu pe primul loc mă enerva la un anumit moment dat. Dar iată că hegemonia lui "Mr Perfect" a luat sfârşit odată cu apariţia lui Rafa Nadal, un tânăr care luptă până la capăt, care vrea victoria cu orice preţ, care se zbate. Azi, aşa cum spuneam, am avut parte de un meci colosal care îţi dă fiori pe şira spinării. 5 seturi extenuante care au duarat 4 ore jumate! Un regal al tenisului! Amândoi au luptat eroic! Îmi pare că miza a fost esenţial mai mare pentru Federer. Se afla în faţa egalării unui record absolut deţinut de teribilul "Piston" Pete Sampras: 14 titluri de Grand Slam cucerite. Presiunea a apăsat greu pe umerii robotului elveţian şi s-a văzut. Cu Rod Laver şi Tony Roach, două legende vii ale tenisului, în tribune, Roger s-a simţit timorat, se lupta cu istoria, putea să devină şi statistic cel mai bun tenisman al tuturor timpurilor. Însă mai tânărul său rival, Nadal a fost peste el, aşa cum e în mai toate disputele head-to-head din ultima vreme. Puştiul spaniol e clar că s-a mai maturizat. Nu mai are ieşirile alea enervante de hiperbucurie, are o atitudine fair-play, judecă, are moral şi capacitate de a reveni în joc. Lucrurile astea se văd cu ochiul liber. Federer nu s-a plafonat, dar a ajuns la un aşa de înalt nivel încât mai sus de atât nu se poate. Aşadar, finală de vis în Australia, printre canguri! Nadal îl opreşte pe Federer din visare, se pune în calea unui record absolut. La finalul meciului, Rafa s-a bucurat "corect", n-a făcut circ, s-a bucurat calculat. Pe chipul elveţianului se vedeau încrustate tristeţea, frustrarea, dezamăgirea... Era dezolat. Când Federer a fost chemat să le vorbească spectatorilor, emoţiile l-au năpădit. A început să plângă ca un copil. Cu lacrimi venite din adâncul suferinţei lui, lacrimi nefabricate. Şi a plâns minute în şir fără să se poată abţine. El, Robotul sau Domnul Perfecţiune, a arătat unui întreg mapamond că e OM, nu maşinărie. Că are emoţii, că suferă, că urlă de tristeţe... Da, chiar el, implacabilul şi intangibilul Federer. A simţit că i-a dezamăgit pe cei care au venit să-l vadă. Niciodată de când mă uit la tenis (şi sunt vreo 6-7 ani) nu l-am văzut pe extraterestru exteriorizându-se în felul ăsta. A căzut un "mit"! Roger Federer nu e o maşinărie, nu e un robot, nu e perfecţiunea cu chip de tenisman ultraperfomant! Nu! El e OM, cu litere mari, şi asta mă bucură cel mai tare! Am învăţat în mulţii ani de când fac sport şi mă uit la sport, să trec dincolo de orgolii, de pasiuni, de învingător şi învins, şi să realizez că sportul e un JOC. Un JOC de care trebuie să ne bucurăm, nu care să ne enerveze la culme! Uneori pierzi, alteori câştigi... Asta e regula jocului. Dacă vrei intri în horă, dacă nu stai acasă. Nadal, fiind părtaş la durerea celui care îi este cel mai mare rival a spus: "Îmi cer scuze faţă de Federer pentru ce i-am făcut azi. Ştiu ce simte, prin ce trece. E o plăcere extraordinară să joc cu el." Asta e ceea ce-mi doresc eu de la sport, în general. Atitudine de învingător adevărat, FAIR-PLAY! Închei cu ceea ce au declarat organizatorii cu referire la cei doi sportivi de superclasă: "Aţi făcut din această ediţie cea mai frumoasă din istorie şi pentru asta vă mulţumim!" Mulţumesc, Roger! Mulţumesc, Rafa!
Duminică seara mă întorceam cu "traşcaleta" de la Ploieşti de la nişte prieteni. La volan: al meu tată. În dreapta: eu însumi. În spate: doamna mama. Toate bune şi frumoase. Se circula bine, deşi hârtoapele erau la tot pasul. Vorbesc despre eterna şi fascinanta Românie, deci e pleonastică o exprimare de genul "drum plin de gropi". Mergeam noi fericiţi că ajungem în curând acasă când în oraşul-minune Comarnic începe apocalipsa. Pe sensul celălalt de mers. Un zâmbet ironic, poate chiar maliţios, mi-a apărut pe chip. Un cârnat de sute de maşini de mare fiţă în mare parte "mergeau" cu 2,5, poate 3 km/h. Furnicile erau avioane supersonice pe lângă Q7, X6 sau orice altă "răşină" de Dâmboviţa pilotată maiestuos de vreun garide care de abia pusese mâna pe covrig de vreo 2-3 luni. Un peisaj superb. Cam ca în poza din stânga. În clipa aia am realizat (din nou) că sunt un om fericit. Era o fericire aproape isterică! De ce? Pentru că nu sunt "bucureştean"! Hai să vedem, punctual, de ce nu sunt om "de capitală" şi nici nu vreau să fiu...
