Recunoşti sau nu pictura? (13)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele lucrării şi al artistului care a pictat-o pentru a obţine punctul!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: "AUTOPORTRET CU URECHEA BANDAJATĂ" DE VINCENT VAN GOGH.

cata a dat răspunsul corect şi complet în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Vincent van Gogh şi-a pictat capodoperele în ultimii cinci ani de viaţă. Lucra ca un fanatic, până când i s-a întunecat mintea şi s-a sinucis. Astăzi este considerat unul dintre cei mai de seamă artişti ai tuturor timpurilor.

Picturile lui Vincent van Gogh sunt vândute pentru averi în zilele noastre; artistul însuşi şi-a vândut doar un tablou reprezentând o vie din Arles cu 400 de franci, cu puţin înainte de a muri în 1890.

Fusese exasperant de sărac. Venitul lui consta doar din ajutorul oferit de fratele său mai mic, Theo. Însă pictura îl făcea fericit, sufletul i se revărsa în pânze.

Activitatea lui a fost puternic influenţată de cercul de pictori format de Eduard Manet, Auguste Renoir şi Camille Pisarro: aceştia nu urmau moda picturii contemporane, nu doreau să reproducă imagini fixate în ateliere cu aer îmbâcsit. Ieşeau în aer liber, şi pictau peisaje adevărate. Contemporanii îi numeau ironic "impresionişti", deoarece adesea reproduceau doar anumite impresii dintr-o imagine. Dar picturile compuse din pete de culori vii păreau să prindă viaţă pe pânză, se impregnau de un dinamism aparte, ceea ce lipsea din operele contemporanilor.

Van Gogh s-a dus şi mai departe. În locul copierii formelor exacte, se străduia să exprime senzaţii şi sentimente. Cu mult timp după moartea lui a fost catalogat drept "postimpresionist", deoarece a creat după impresionişti.

Van Gogh s-a născut la 23 martie 1853, în Groot Zundert, un orăşel olandez. Tatăl lui era preot protestant, iar mama provenea dintr-o familie de pictori şi negustori de artă.

Avea 16 ani, când mama lui i-a găsit primul loc de muncă, în Haga, la un unchi care era negustor de artă. Părea că viaţa lui a intrat pe un făgaş normal, dar în 1874 este transferat în Londra, unde se îndrăgosteşte de fiica gazdei şi îşi neglijează munca. A fost concediat şi trimis acasă. În 1876 se întoarce în Anglia, şi lucrează ca colector de taxe într-o şcoală londoneză. Mizeria oraşului însă îl afectează atât de puternic încât refuză colectarea taxelor, de aceea se trezeşte din nou pe străzi.

Se reîntoarce acasă, şi de data aceasta decide ca, urmându-şi tatăl, să devină preot, dar studiile teologice i se par prea dificile, şi se dedică activităţilor caritabile. Aşa ajunge în 1878 în Belgia, în zona minieră Borinage. Sărăcia regiunii este impresionantă chiar faţă de mizeria cartierelor londoneze: îşi vinde toate lucrurile şi se mută într-o colibă sărăcăcioasă, aproape de "ai săi". Patronii uimiţi îl concediază în 1880.

La data aceasta însă este deja decis să devină artist şi să prezinte în tablourile sale viaţa reală. În primul rând a trebuit să înveţe. Anul următor îşi împarte timpul între Haga şi Antwerpen.

În 1885 pleacă la Paris. Cu ocazia primului sejur în acest oraş, înainte cu 11 ani, fusese fascinat de prima şi unica expoziţie a impresioniştilor, iar acum îşi dorea să fie aproape de artiştii săi idolatrizaţi.

În Paris se mută în Montmartre. Chiria pentru amândoi este suportată de fratele mai mic, Theo.

Mişcarea impresionistă nu a avut însă un succes real în rândul publicului, fapt pentru care la acea dată numeroşi artişti părăsiseră deja Parisul. S-au găsit însă destui care să-i încurajeze pe Van Gogh şi pe alţi colegi de breaslă printre care Cezanne, Toulouse Lautrec şi Seurat. Van Gogh era ataşat îndeosebi de Gauguin, având în vedere că ambii artişti considerau că picturile trebuie să reflecte trăirile interioare.

În realitate, Van Gogh nu s-a integrat niciodată în societate, fiind mai des beat decât treaz, şi lăsându-se pradă acceselor de furie necontrolate. În scurt timp decide să plece. Părăseşte efervescenţa obositoare a Montmartre-ului şi în 1888 se mută lângă Marseilles, la Arles.

Îşi găseşte locuinţă şi se împrieteneşte cu localnicii. Roulin, poştaşul, îl vizitează des la "Casa Galbenă" unde Van Gogh petrece un an. Lucrează 16 ore pe zi. Adesea chiar şi noaptea îşi ia vopselele şi şevaletul să "surprindă" lumina lunii pe câmp. Sursa de lumină este pălăria care îi serveşte drept suport pentru lumânări.

Visul lui este înfiinţarea unei colonii de artişti. În acest scop îl convinge pe Gauguin să i se alăture. În octombrie 1888, Gauguin soseşte la Arles, însă în scurt timp apar dispute între cei doi. Gauguin îl consideră dezordonat şi bădăran pe Van Gogh, iar acesta îi reproşează lui Gauguin că este încrezut.

Cu puţin timp înainte de Crăciun are loc o ceartă aprigă între cei doi: Van Gogh îi aruncă băutură în faţă lui Gauguin, după care îl atacă cu briciul. Terifiat, Gauguin o ia la fugă, iar Van Gogh, nebun de furie, îşi taie o bucată din urechea dreaptă.

Cu această ocazie realizează cât de aproape este de demenţă. În mai 1889 se internează voluntar în ospiciul din St.-Remy. În perioadele de calm este lăsat acasă să picteze. În decurs de mai puţin de un an pictează două sute de tablouri.

Localnicii îl cunosc doar ca "nebunul" şi îl iau în derâdere fără jenă. La un moment dat, această atitudine i se pare insuportabilă şi se mută din sudul Franţei. La începutul anului 1890 se stabileşte în Auvers, la nord-vest de Paris, un orăşel foarte popular în rândul artiştilor. Se refugiază într-o cămăruţă deasupra unei cafenele şi se dedică exclusiv picturii. Pictează 70 de tablouri în tot atâtea zile.

Însă nu rezistă mult timp în acest ritm fanatic. Duminică 27 iulie 1890 iese din orăşel şi se împuşcă în piept. Reuşeşte să se retragă în camera lui, unde îşi petrece noaptea fumându-şi pipa. Marţi, la ora unu noaptea, la vârsta de doar 37 de ani, moare din cauza rănii. A murit necunoscut. Astăzi este considerat unul dintre pictorii cei mai de seamă ai secolului XIX.

Recunoşti sau nu melodia? (12)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele artistului/formaţiei şi al melodiei interpretate pentru a obţine punctul pus în joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: PLAY&WIN & MAGOON - IN YOUR DREAMS.

Didu' a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Punctul e al tău!

Recunoşti sau nu edificiul? (11)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele edificiului şi de ţara în care se află pentru a obţine punctul!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

HINT1: ESTE UNUL DINTRE CELE MAI IMPORTANTE EDIFICII RELIGIOASE DIN ŢARA RESPECTIVĂ.

HINT2: ÎNCĂ DIN EVUL MEDIU I SE SPUNEA "CATEDRALA TUTUROR CATEDRALELOR".

RĂSPUNS CORECT: CATEDRALA SAU DOMUL DIN KOLN, GERMANIA.

cata a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Catedrala este simbolul Koln-ului, cunoscută în toată lumea drept monumentul de arhitectură cel mai faimos din Germania. Încă din Evul Mediu i se spunea "catedrala tuturor catedralelor", iar de la mijlocul secolului al XIX-lea a devenit "sanctuar naţional german". Când, în 15 octombrie 1880, ultima operaţiune de construcţie se încheia, prin plasarea unei cruci pe turnul sudic, trecuseră deja 632 de ani de când se aşezase piatra de temelie.

În Franţa existau deja catedrale gotice, atunci când conducătorii Koln-ului luau decizia de a înlocui vechea catedrală, datând din secolul al IV-lea, cu una nouă. Dar începutul construcţiei a fost amânat, în parte din cauza mutării Altarului celor Trei Magi (despre care se spune că ar păstra moaştele celor trei regi care i-au făcut daruri copilului Iisus) de la Milano la Koln. Acest fapt a transformat oraşul de pe Rin într-unul dinte cele mai cunoscute locuri de pelerinaj din Occident.

Ca model pentru spaţiul rezervat corului şi pentru transept, meşterul constructor Gerhard şi succesorul lui, meşterul Arnold, au folosit catedrala de la Amiens, iar forma navei a fost inspirată de o altă biserică din Koln, datând din secolul al XII-lea. În septembrie 1322, Arhiepiscopul Heinz von Virneburg a putut sfinţi spaţiul destinat corului, chiar dacă restul nu era încă terminat. Un perete de lemn a închis nava spre vest, pe când zidarii erau ocupaţi cu terminarea turnului sudic. Conform desenelor planului (care se păstrează, având patru metri lungime), turnul urma să aibă o înălţime de circa 150 de metri. În partea de nord, din 1410, s-a lucrat la transept, căruia, în 1508, i s-au adăugat magnificele vitralii. Contraforturile exterioare, atât de tipice goticului şi foarte simple de obicei, erau pentru prima oară, cu ocazia construirii acestei catedrale, bogat ornamentate.

Dar, în 1560, şantierul s-a închis. Se spune că acest fapt s-ar fi datorat "spiritului vremii": epoca modernă tocmai începea şi nu mai era loc pentru clădiri de dimensiuni atât de mari. Oamenii erau tentaţi să privească înspre pământ mai degrabă decât spre ceruri, în dorinţa de a-l explora şi cuceri. În această perioadă, cam 90% din suprafaţa totală a catedralei putea servi pentru liturghie; un acoperiş provizoriu, din lemn, închidea construcţia pe deasupra arcadelor.

Până în secolul al XIX-lea, catedrala din Koln a rămas în această formă. În haosul din timpul Revoluţiei Franceze, ajunsese fânar pentru cavaleria franceză, iar mai târziu, la umila poziţie de biserică diocezană. În 1815, când Koln-ul a devenit teritoriu prusac, toţi germanii au sperat că se va relua şi construcţia catedralei. Regele Frederic al IV-lea a declarat catedrala "sanctuar naţional" şi, în 1842, a aşezat el însuşi prima piatră la fundaţia faţadei sudice a transeptului. Sub conducerea constructorilor de biserici Zwirner şi Voigtel, catedrala a fost terminată în numai 38 de ani. Cei doi au luat ca punct de plecare desenele şi măsurătorile medievale, iar opera lor este considerată o adevărată minune monumentală a romantismului târziu, cu preţuirea manifestată de el pentru vremurile apuse. Îndeosebi Zwirner s-a depăşit pe sine: el a redesenat aripa de sud a transeptului şi a transformat edificiul într-o capodoperă a arhitecturii neogotice.

Cea mai impresionantă, de departe, este faţada vestică a catedralei. Turnul de nord, înalt de 157,38 de metri, este doar cu 7 centimetri mai înalt decât vecinul lui sudic. Când intri în catedrală, te domină spaţiul zvelt, plin de nobleţe al navei centrale, lungă de 119 metri. Printre comorile de artă cele mai semnificative ale catedralei se numără Crucea lui Gero, un crucifix din secolul al X-lea, unul dintre cele mai vechi din tot Occidentul.

Abia după cel de-al doilea război mondial - când s-au înlăturat distrugerile provocate mai ales în interiorul edificiului -, Altarul celor Trei Magi a fost adus în catedrală şi expus în spatele altarului, într-o vitrină de sticlă. Lucrat în secolul al XII-lea, el este considerat de către specialişti drept una dintre cele mai de seamă relizări ale orfevrăriei occidentale.

Chiar şi acum, catedrala din Koln este în construcţie - poluarea mediului înconjurător afectează materialele folosite. Locuitorii oraşului s-au împăcat de-acum cu ideea renovării continue, găsind acest lucru chiar reconfortant. Pentru că, spun ei, când se va termina catedrala, se va termina şi lumea.

Recunoşti sau nu personalitatea? (10)

Această întrebare valorează 3 puncte!

Este nevoie de numele personalităţii din imagine şi de ţara de origine pentru a obţine punctul pus in joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: JOHN MCENROE, STATELE UNITE ALE AMERICII.

cata a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Cele 3 puncte sunt ale tale!

John McEnroe, născut în 16 februarie 1959, este un tenisman american, fost numărul 1 mondial. McEnroe a câştigat 7 titluri de Grand Slam la simplu - 3 la Wimbledon şi 4 la US Open -, 9 titluri de Grand Slam la dublu şi unul la dublu mixt. A rămas în istorie pentru măiestria loviturilor lui şi pentru voleurile superbe; pentru faimoasele lui rivalităţi cu Bjorn Borg, Jimmy Connors şi Ivan Lendl; pentru comportamentul său combativ de pe teren care adesea i-a creat probleme cu arbitrii de scaun şi cu autorităţile din tenis şi pentru expresia "You can not be serious!", adresată unui arbitru de scaun în timpul unui meci la Wimbledon în 1981. A fost introdus în International Tennis Hall of Fame în 1999. McEnroe este, de asemenea, fratele mai mare al lui Patrick McEnroe, care este şi el un fost tenisman profesionist şi actualul căpitan al echipei de Cupa Davis a Statelor Unite ale Americii, o poziţie pe care şi John a ocupat-o în trecut. Ei sunt adesea şi comentatori ai truneelor de Grand Slam în Statele Unite.

După o absenţă de 12 ani din circuitul profesionist, McEnroe s-a întors la competiţiile de dublu la nivel înalt în 2006 şi a devenit cel mai bâtrân tenisman care câştigă un titlu ATP când a câştigat SAP Open la San Jose.

Recunoşti sau nu castelul? (9)

Aceasă întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele castelului, de râul pe malul căruia se află şi de ţară pentru a obţine punctul!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: CASTELUL CHAMBORD, VALEA LOIREI, FRANŢA.

cata a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Când un monarh puternic, afemeiat şi incorigibil visător construieşte o reşedinţă de vânătoare, aceasta nu poate fi ceva obişnuit. Francisc I (1494-1547) a dăltuit în piatră un vis construind castelul Chambord, o operă magică, un basm scos parcă din "1001 de nopţi". Când, în 1539, împăratul german Carol al V-lea a vizitat această "cabană de vânătoare", cel mai mare dintre edificiile de acest gen, cu cele 440 de camere, 83 de scări şi cu o suprafaţă construită de 156 pe 117 metri, nu s-a putut abţine să nu facă această remarcă lirică: "Chambord este culmea artei ce poate fi creată de oameni".

Francisc I, rege al Franţei din familia de Valois, care a luptat mereu cu habsburgii pentru supremaţie în Europa, în timpul unei campanii din Italia, a avut ideea construirii în stil renascentist la întoarcerea acasă. Una dintre condiţiile esenţiale era dorinţa regelui de a-i face pe adepţii zeiţei Artemis (a vânătorii la grecii antici) să aibă acolo acelaşi confort ca la oricare dintre marile curţi ale vremii. A fost ales ca fiind cel mai potrivit pentru construirea castelului sud-vestul ţinutului Sologne. Era, într-adevăr, unul dintre locurile capabile a satisface pasiunea pentru vânătoare a monarhului. Aici se găseau cei mai mulţi porci mistreţi şi cele mai multe căprioare din toată Franţa. Dar, din cauza terenului mlăştinos, visul a devenit curând un coşmar. Şi, cum încercările de deviere a Loarei dăduseră greş, s-a luat decizia săpării unei noi albii, la Cosson. Oricum, castelul regal trebuia să-şi reflecte măreţia în apă.

Planurile au fost făcute de arhitecţi italieni, pornindu-se de la stilul francez medieval. Într-un scuar generos a fost ridicat un turn monumental, amintind de donjonul (turn de pază) din timpurile vechi. Această construcţie centrală este şi astăzi inima castelului, cu terasa lui de pe acoperiş, la care se ajunge printr-o casă a scării cu totul specială.

Cu adevărat, specială! Surpriza pe care ţi-o pregăteşte castelul Chmabord constă tocmai în această intrare, cu adevărat regală, numită "l'escalier meridional", despre ale cărei planuri se crede că ar fi fost desenate de Leonardo da Vinci. Francisc I l-a convins pe acest "uomo universale" al Renaşterii să vină pe Loara, iar soluţiile arhitecturale deosebit de îndrăzneţe de aici poartă amprenta marelui maestru. Este vorba despre o scară-melc dublă, cu ferestre mari, prin care poţi vedea vizitatorii urcând şi coborând, în acelaşi timp, fără a se întâlni. Această parte a castelului este construită ca simbol al sferei pământeşti, iar camerele acestei clădiri cu un singur etaj sunt grupate ca într-un teatru grecesc.

Acoperişul-terasă era destinat festivităţilor. Castelul servea drept piedestal pentru marea terasă, construită ca o masă uriaşă plasată în centru având 365 de coşuri, sute de turle, capiteluri, luminatoare şi clopotniţe. Pe terasă era mereu câte o petrecere, se organizau jocuri, oaspeţii stăteau sub umbrare bând ori privind peste parapet la trofeele aduse de vânători.

Francisc I n-a trăit să vadă castelul terminat. Succesorii lui au continuat lucrările destul de şovăitori, Ludovic al XIV-lea fiind acela care i-a dat finisajul de vis, descoperind frumuseţea palatului în timp ce el însuşi incepuse construcţia de la Versailles. Revoluţionarii anului 1789 dispreţuiau grandoarea castelului Chambord şi, pentru că terminarea lucrărilor ar fi costat foarte mult, s-au hotărât să-l prade. Jefuit de mobilă, de tapiseriile şi picturile de pe pereţi, Chambord a rămas în paragină pentru multă vreme. Acum, de când e proprietatea statului, se fac reparaţii menite să-i redea gloria de odinioară, mai ales din considerente turistice. O vizită pe valea Loarei nu trebuie să omită, în niciun caz, castelul Chmabord!

Recunoşti sau nu melodia? (8)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele artistului/formaţiei şi al melodiei interpretate pentru a obţine punctul!

Nu trimiteţi comentarii anonime, ci alegeţi-vă un nickname pentru a intra în joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: PROCONSUL - TU.

Andra a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Recunoşti sau nu personalitatea? (7)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie doar de numele personalităţii din imagine pentru a câştiga punctul pus în joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: ERNEST HEMINGWAY.

Un anonim a răspuns corect în cel mai scurt timp, însă nu intră în joc pentru că nu are un nickname valid! Aşadar, tina câştigă punctul pus în joc!

Ernest Miller Hemingway (1899-1961) este unul dintre marii prozatori americani ai secolului XX şi un clasic al literaturii universale. Scrierile lui s-au bucurat de un succes imediat încă din timpul vieţii autorului. Hemingway a primit în 1953 premiul Pulitzer, în 1954 premiul Nobel, iar multe dintre cărţile lui au fost ecranizate la scurt timp după apariţie.

Ernest Hemingway a avut o viaţă extrem de tumultoasă. A fost căsătorit de patru ori. A fost un vânător şi un pescar pasionat. A participat la ambele conflagraţii mondiale şi la Războiul Civil din Spania. În Primul Război Mondial a fost şofer pe ambulanţă, a fost rănit pe frontul italian, iar guvernul Italiei i-a acordat "Medaglia d'argento" pentru eroism. După război, devine corespondent al ziarului "Toronto Star", iar în 1921 se mută la Paris, unde o cunoaşte pe Gertrude Stein şi ajunge în cercul intelectualilor americani expatriaţi ce va fi cunoscut ulterior sub numele de "Generaţia pierdută". Printre apropiaţii săi din acea epocă se numără poetul Ezra Pound şi prozatorul Francis Scott Fitzgerald. În aceeaşi perioadă (1926) apare şi primul roman de succes al lui Hemingway, "The Sun Also Rises" ("Fiesta"), o carte cu tentă autobiografică ce descrie în principal viaţa comunităţii americane din Europa. În timpul Războiului Civil din Spania a lucrat ca jurnalist. Simpatizant al republicanilor de stânga, Hemingway rupe prietenia cu John Dos Passos din pricina reportajelor acestuia despre atrocităţile comise de ambele tabere implicate în război. Viaţa agitată a marelui prozator a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru multe din cărţile sale. Printre ele se numără şi romanele care l-au făcut cunoscut lumii întregi, cum ar fi "A Farewell to Arms" ("Adio, arme") din 1929 sau "For Whom the Bell Tolls" ("Pentru cine bat clopotele"), apărut în 1940, dar şi numeroasele povestiri şi nuvele strânse în volume. Hemingway atinge culmea gloriei literare după apariţia, în 1952, a volumului "The Old Man and the Sea" ("Bătrânul şi marea").

Prozatorul s-a sinucis în casa lui din Ketchum, Idaho, la 2 iulie 1961.

Recunoşti sau nu castelul? (6)

Această întrebare valorează 3 puncte!

Este nevoie de numele castelului şi de regiunea/zona în care se află pentu a câştiga punctele!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

HINT1: CASTELUL SE AFLĂ ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII.

RĂSPUNS CORECT: CASTELUL HEARST, CALIFORNIA (MONUMENTUL ISTORIC DE STAT HEARST DIN SAN SIMEON).

Didu' a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat cele 3 puncte!

Castelul Hearst reprezintă pentru americani ceea ce este castelul Neuschwanstein pentru germani: castelul din poveşti al unei prinţese. E adevărat, William Randolph Hearst nu avea sânge albastru, dar regele presei americane era cu siguranţă mai bogat decât "Kini", regele Bavariei Ludovic al II-lea. Iar în ceea ce priveşte oaspeţii primiţi în castel, aceştia nu erau cu nimic mai prejos decât cei de pe lista castelului Neuschwanstein. Winston Churchill, Charles Lindbergh, Charlie Chaplin sau George Bernard Shaw au fost doar câţiva dintre iluştrii invitaţi pe care "regele de pe coasta de vest" i-a primit la curtea sa. La ora actuală, castelul Hearst - numit oficial "Monumentul Istoric de Stat Hearst din San Simeon" - este o atracţie turistică depăşită în popularitate doar de Disneyland.

Castelul, căruia Hearst îi spunea, modest, "Ferma", se află la circa 75 de kilometri nord de San Luis Obispo - la jumătatea drumului dintre San Francisco şi Los Angeles -, pe un deal în direcţia Pacificului. Reşedinţa de vară este înconjurată de 100 000 de hectare de teren, pe care magnatul presei l-a moştenit de la mama sa. De fapt, castelul este mai degrabă un complex de clădiri. Patru case de oaspeţi sunt grupate în jurul "Casei Mari" (Casa Grande), care are mai mult de 100 de camere. Ce este cu totul special aici? Ei bine, castelul este cea mai mare colecţie din Statele Unite de modele europene de construcţii. Hearst a luat pereţi întregi, acoperişuri şi podele din biserici şi mănăstiri europene, clădindu-şi astfel un vis californian despre buna şi bătrâna Europă. Coşuri gotice şi ţiglă maură, artă medievală şi vase antice împodobesc cele 115 camere şi holuri ale casei sale construite în stil maur. Cea mai de preţ dintre acestea, "camera de muzică", completată cu un graden pentru cor din stejar sculptat, şi în care, în "momentele melancolice", Hearst îl asculta pe Gershwin cântând la pian, este uluitoare. Proprietatea este înconjurată de un parc safari, în care astăzi mai sunt găzduite doar erbivore. Leii şi gheparzii, care bântuiau pe aici în vremea lui Hearst, au fost duşi după moartea sa în diferite grădini zoologice. 

Construcţia palatului a început în 1919. Pe atunci, Hearst era în culmea puterii sale - Orson Wells l-a avut ca model pentru personajul magnatului dur al presei din filmul său "Cetăţeanul Kane" -, deţinând 23 de procente din toate cotidianele şi săptămânalele din S.U.A., iar pentru cele din California, chiar 60 la sută.

Construcţia, care a devenit opera cea mai importantă pentru arhitecta Julia Morgen, n-a fost terminată în timpul vieţii lui Hearst (care a decedat în 1951, la 88 de ani). De câte ori se întorcea din Europa cu vreun trofeu de artă, cerea să fie reconstruite părţi ale castelului deja terminate. Mai sunt şi astăzi părţi ale construcţiei rămase în faza de studiu. Clădirea, în ansamblul ei, este un mozaic de culturi, un monstru eclectic, hrănit cu opere de artă şi valori adunate din toată Europa.

Casa Grande, construită după modelul catedralelor cu două turnuri, în stilul arhitecturii "mudejar" (creştină spaniolă cu influenţe maure), are în faţă o piscină alimentată de un izvor, înconjurată de coloane şi statui greceşti. În sufrageria decorată regeşte, mesele sunt pline de cristaluri aduse din Franţa şi de porţelanuri chinezeşti. Flamuri colorate de la "palio" (întreceri ecvestre din Siena) sau goblenuri flamande atârnă pe pereţi. Îţi trebuie aproape două ore să vezi toate "fleacurile" nepreţuite. Nepreţuite ca scaunul de refectoriu spaniol, patul cardinalului şi omului de stat francez Richelieu, mozaicul din aur de 22 de carate din piscina acoperită, vechea faianţă persană din camera de biliard, masivele candelabre baroce, uşile unui palat florentin şi tablourile din toaleta oaspeţilor înfăţişând-o pe Venus. Pentru a putea afla părerile invitaţilor săi - în special ale celor care nu-l vedeau -, sensibilul la critici lider de opinie plantase microfoane în toate casele de oaspeţi. "W.R.", cum îi plăcea să-şi spună, era convins că tot ce adunase era de o "mare valoare culturală" şi că progresul "fără cultura europeană" era imposibil.

Recunoşti sau nu melodia? (5)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele melodiei şi al artistului/formaţiei care o interpretează pentru a obţine punctul pus în joc!

Nu trimiteţi comentarii anonime, ci alegeţi-vă un nickname!

Pentru a trimite comentariul cu răspunsul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: BRITNEY SPEARS - PIECE OF ME.

cata a dat raspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai obţinut 1 punct!

Recunoşti sau nu podul? (4)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele podului şi de oraşul în care este situat pentru a obţine punctul!

Pentru a trimite comentariul cu răspunsul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: PODUL GOLDEN GATE, SAN FRANCISCO.

andreealicu a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Constructorul podului, Joseph Baermann, a dus o grea bătălie cu elementele naturii - mareea Pacificului, uraganele furioase de pe coasta de vest, ameninţat fiind şi de pericolul cutremurelor. Dar a triumfat. În ziua de 27 mai 1937 ultima lovitură de ciocan a încheiat construcţia pe care americanii o consideră a fi "cea de-a şaptea minune americană a lumii, realizată de mâinile omului": podul Golden Gate din San Francisco.

Golden Gate este o punte între două peninsule, pe deasupra intrării în golful San Francisco. Finanţatorii proiectului au decis să se ridice, pe cele două maluri ale strâmtorii, câte un pilon de oţel înalt de 227 de metri, între care să suspende, cu cabluri groase de oţel, un pod. Lungimea totală a podului este de 2 800 de metri, cu deschiderea centrală de 1 280 de metri. Pentru a permite vapoarelor de mare tonaj să treacă pe sub pod, acesta a fost ridicat la o înălţime de 67 de metri deasupra apelor golfului.

Construcţia a început în 1933 şi imediat au început să apară şi problemele. Mareele puternice au împiedicat turnarea fundaţiei de beton a pilonului sudic, la 92 de metri sub apă. Apoi, din cauza ceţii groase, o platformă de lucru plină cu muncitori a fost lovită de un vapor şi s-a scufundat. La scurt timp, trei blocuri mari de beton necesare fundaţiei, împreună cu mai multe utilaje au căzut în apele agitate. Furtunile de toamnă măturau totul în calea lor şi tot mai mulţi muncitori aveau rău de mare.

Munca cea mai primejdioasă consta în fixarea cablurilor tiranţilor, groase de 91 de centimentri, fiecare constând dintr-o împletitură din 27 000 de fire de oţel. Pericolul continuu de accidente, din cauza vântului necruţător ori, pur şi simplu, din cauza neatenţiei, i-a determinat pe constructori să monteze o plasă de siguranţă dedesubtul podului. Această iniţiativă a salvat 19 vieţi ale muncitorilor care au alunecat. Cei 19 au fondat clubul "La jumătatea drumului spre iad". Când a venit timpul ultimei lovituri de ciocan, pe 27 mai 1937, constructorii Ed Murphy şi Ed Stanley au ţinut să bată un nit de aur în colosul de oţel de aproximativ un milion de tone, dar aurul s-a dovedit a fi prea moale, aşa că nitul s-a rupt şi a dispărut în apele golfului. Până la urmă, ultimul nit a fost unul obişnuit, din oţel. Deschiderea oficială a podului a fost sărbătorită zile de-a rândul şi zeci de mii de pietoni au trecut golful inaugurând astfel noua construcţie. 

Curând podul a început să-şi scoată banii. În primii ani, el a fost traversat, în medie, de circa patru milioane de vehicule. În 1987, la o jumătate de secol de la deschidere, podul era folosit de peste 40 de milioane de vehicule anual şi asta, fără a mai pune la socoteală nenumăraţii pietoni şi practicanţi ai jogging-ului care trec podul zilnic, fiecare la ora lui (traversarea e gratuită), admirând priveliştea excepţională.

Golden Gate a trecut proba timpului, a vitregiei factorilor de mediu şi, în ciuda prevederilor pesimiste, a rămas în picioare. Uraganele puternice fac ca uneori podul să se balanseze destul de mult. La un moment dat, în timpul celui de-al doilea război mondial, pachebotul englez Queen Elizabeth, tixit cu soldaţi, a trebuit să treacă prin strâmtoare având doar un metru între coşuri şi pod.

Faimosul pod suspendat atrage continuu şi sinucigaşii. Mai mult de o mie dintre aceştia s-au aruncat până acum de pe pod. Când este ceaţă, doar pilonii de sprijin se întrezăresc uneori. În apropiere, "orga cu valuri" aparţinând Clubului de yahting Golden Gate, cu cele 25 de tuburi ale sale prin care circulă apa oceanului, îşi schimbă tonalitatea după nivelul mareei.

Recunoşti sau nu metropola? (3)

Văd că joaca începe să vă placă, ceea ce mă bucură!

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele metropolei şi de ţara în care se află pentru a obţine punctul pus în joc!

Pentru a trimite comentariul cu răspunsul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: NEW YORK, STATELE UNITE ALE AMERICII.

cata a dat răspunsul în cel mai scurt timp. Ai câştigat 1 punct!

Căta mi-a dat acum un mesaj pe mess prin care mi-a atras atenţia asupra faptului că Manhattan-ul este un cartier al New York-ului. M-am informat şi acum îmi fac mea culpa. Aşadar am greşit, răspunsul corect era New York pentru că Manhattan aparţine metropolei americane.  Punctul merge la tine, cata!

La începuturi, Manhattan a fost un orăşel din peninsula cuprinsă între râurile Hudson şi East River, adăpostind o diversitate de oameni, de rase şi condiţii sociale diferite. În 1524, Giovanni da Verrazano, un florentin aflat în serviciul regelui francez Francisc I, a debarcat în golful New York. Englezul Henry Hudson, care lucra pentru Compania Indiilor Orientale, a ajuns şi el aici în 1609. În 1624, opt colonişti s-au stabilit în peninsula Manhattan, fondând aşezarea Noul Amsterdam, iar, în 1643, aproape 500 de persoane locuiau în această colonie, unde se vorbeau 18 limbi. Din 1664 englezii preiau puterea în oraş, care-şi va primi numele după titlul unui frate al regelui englez, ducele de York. În 1788, New York devenea capitala statului cu acelaşi nume, fiind al şaptelea dintre cele 13 state care aveau să formeze Statele Unite. Doi ani mai târziu, cu cei 31 131 locuitori ai săi, New York era cel mai mare oraş al Statelor Unite. Expansiunea oraşului a impus construirea unui pod, astfel că, în 1883, avea să fie construit cel mai lung, pe atunci, pod suspendat, podul Brooklyn. El lega cartierul Brooklyn de Manhattan, formându-se astfel "Marele New York".

În prezent, Manhattan este oraşul cu două feţe: una, îmbujorată şi strălucitoare, o cursă trepidantă pe străzile aglomerate, prin baruri, cinematografe, muzee, galerii de artă, magazine ieftine şi buticuri de lux, şi cealaltă, oarecum încrâncenată, viaţa de zi cu zi a afacerilor, lupta acerbă pentru câţiva dolari în plus. Această luptă este dusă, în general, departe de tumultul străzii, în clădirile de birouri care au înflorit aici în secolul trecut şi care au făcut din Manhattan capitala zgârie-norilor.

Construcţia unor clădiri din ce în ce mai înalte a fost posibilă o dată cu dezvoltarea unor tehnologii care folosesc armături puternice de oţel, care pot suporta astfel mai multe etaje. Aceste clădiri au dat Manhattan-ului un stil unic, deosebit de interesant. De o frumuseţe aparte este construcţia numită Flatiron, ridicată în 1902, care seamănă cu o imensă sculptură din fier, de unde-i vine şi numele: "fierul de călcat".

În anii 1930, arhitecţii au împodobit zgârie-norii cu decoraţii preluate din Europa. Un exemplu tipic este sediul societăţii General Electric, proiectat de Cross&Cross. Vârful complexului de birouri a fost decorat cu minunate frize gotice din cărămidă roşie, înnobilate cu plăci de ceramică glazurată. Cea mai cunoscută clădire este Empire State Building. Faţada ei în stilul art deco (propriu anilor 1920-1930) este un punct de referinţă estetică pentru arhitectura modernă.

Când construirea de astfel de edificii s-a răspândit şi în alte oraşe, Manhattan-ul a descoperit "stilul internaţional", cum a fost numită arhitectura americană cu influenţe europene. La acea vreme, un om, Philip Johnson, care a rămas până astăzi un fel de "bătrân înţelept" al arhitecturii moderne, a construit primul său zgârie-nori. El a avut parte de recunoaştere internaţională în 1958, când, împreună cu colegul său de origine germană Mies van der Rohe, a proiectat extrem de moderna Seagram Building. Douăzeci de ani mai târziu, în 1978, echipa de arhitecţi de la Hugh Stubbins&Associates a impus noi standarde finalizând Citycorp Centre, o clădire de 46 de etaje care, cu cele patru uraşe turnuri ale sale de deasupra bulevardului Lexington şi cu partea de sus înclinată la 45 de grade, a devenit una dintre emblemele Manhattan-ului. Un an mai târziu, Philip Johnson, a revenit, proiectând primul zgârie-nori postmodern pentru firma de telecomunicaţii AT&T. Turnul de birouri a fost terminat în 1983, acoperişul lui având forma unei vitrine Chippendale. Îndrăzneala experimentelor lui Johnson asupra formelor a impus noi standarde, eliberând arhitectura de stricteţea vechilor reguli.

Recunoşti sau nu melodia? (2)

Această întrebare valorează 3 puncte!

Este nevoie de numele melodiei şi al artistului/formaţiei care o cântă pentru a câştiga punctele!

Nu trimiteţi comentarii anonime, ci alegeţi-vă un nickname!

Pentru a trimite comentariul cu răspunsul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: BACKSTREET BOYS - LIFT ME UP.

Didu' a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 3 puncte!

Recunoşti sau nu cascada? (1)

Văd că aţi cam înţeles cum funcţionează concursul!

Acum începe propriu-zis treaba serioasă!

Întrebarea valorează 1 punct!

Este nevoie de numele cascadei şi de ţara în care se află pentru a obţine punctul!

Pentru a trimite comentariul cu răspunsul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: CASCADA IGUACU, BRAZILIA.

dyadya a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Când navighezi la vale, pe cursul superior din jungla braziliană al râului Iguacu, auzi tot drumul ţipetele maimuţelor şi câtecele păsărilor exotice, până când, la un moment dat, la început îndepărtat, apoi din ce în ce mai tare, te înconjoară un zgomot asurzitor, ca de tunet. În acel moment e bine să faci cale-ntoarsă ori să tragi repede la mal.

Zgomotul infernal este generat de prăbuşirea râului Iguacu, de la 70-80 de metri, într-o prăpastie de forma unei potcoave imense cu o deschidere de aproape 3000 de metri, alcătuită din roci bazaltice, aflată la graniţa dintre sudul Braziliei, Paraguay şi Argentina. Râul învăluie într-o ceaţă densă insulele acoperite cu păduri tropicale, aleargă apoi înspumat prin aşa-numitul Defileu al Diavolului, apoi se linişteşte, înainte de a se odihni definitiv, la vărsarea în uriaşul fluviu Parana. Nu este vorba doar de o singură cascadă, ci de o mulţime de cascade: 21 de cascade mari şi circa 250 mai mici. Perdele gigantice de pâclă groasă se ridică continuu din ape, însoţite adesea de curcubee. Indienii guarani, care trăiesc în zonă, numesc zona "locul unde se nasc norii" şi vin aici să-şi îngroape morţii.

Brazilienii consideră Saltos do Iguacu, cum numesc ei cascadele, una dintre marile minuni naturale ale lumii, în faţa căreia faimoasa Niagara se poate ruşina. Cascadele Iguacu sunt de trei ori mai largi şi au un debit (420 de milioane de litri pe minut) de două ori şi jumătate mai mare decât Niagara. Râul Iguacu izvorăşte din Serro do Mar, o regiune muntoasă aflată pe coasta atlantică a Braziliei. O bună parte a cursului de 1320 de kilometri al râului este navigabilă, până la vărsarea în fluviul Parana, cu care parcurge încă 3700 de kilometri până la Oceanul Atlantic.

Datorită poziţiei izolate, ecosistemul pădurilor tropicale din partea superioară şi cea de mijloc a cascadei păstrează caracteristici unice. Mici zone, atât de partea argentiniană, cât şi de cea braziliană a frontierei, au fost declarate rezervaţii naturale. Din preajma hotelurilor situate la graniţa celor trei state se poate observa comportamentul deosebit al câtorva specii de rândunele exotice. Acestea îşi fac cuiburile chiar în spatele teribilei cortine de apă a cascadelor, în fisurile stâncilor, pentru a-şi feri puii de prădători. Tot timpul zilei se pot vedea stoluri întregi de rândunele roind deasupra apelor învolburate la vânătoare de insecte, pentru ca apoi să dispară în dosul cortinei de apă cu hrana pentru pui.

Diverse varietăţi de fluturi colorează acest paradis tropical. Sunt peste tot: de un albastru luminos, galbeni, albi cu pete roşii sau cu alte culori strălucitoare. Se pare că aici au o şansă în plus de supravieţuire, feriţi de localnici, care îşi câştigă existenţa vânzând aceste miraculoase şi rare insecte. Cei mai mari fluturi au o deschidere a aripilor de aproape 20 de centimetri şi sunt foarte căutaţi, aflându-se din această cauză pe cale de dispariţie.

Recunoşti sau nu aşezarea?

Această primă întrebare valorează 1 punct.

Nu uita să trimiţi un comentariu cu un nickname valid!

Este nevoie de numele aşezarii şi de ţara în care se află pentru a obţine punctul!

RĂSPUNS CORECT: MACHU PICHU, PERU.

deea_deutza731 a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Aşa cum am scris în post-ul iniţial, voi posta şi informaţii inedite despre tot ce veţi încerca să descoperiţi în imagini sau prin intermediul muzicii. Şi mă ţin de cuvânt! Este logic că textele despre diverse aşezări, cascade, muzee, etc. nu îmi aparţin, fiind, pe alocuri, pur ştiiţifice. Asta ca să n-avem vorbe la proces.

Pe versantul sudic al Anzilor peruvieni, acolo unde râul Urubamba se pregăteşte să întâlnească bazinul Amazonului, în 24 iulie 1911, americanul Hiram Bingham a făcut cea mai importantă descoperire a carierei sale. Era în căutare de relicve ale culturii incaşe, distruse de cuceritorii spanioli în secolul al XVI-lea. După ce urcase un perete de munte abrupt, aflat într-una dintre cotiturile râului, tânărul profesor de istorie de la Universitatea Yale, împreună cu doi ghizi locali, a ajuns în cele din urmă, pe la cota 2300 deasupra nivelului mării, pe un drum flancat de stânci mari, care nu se vedea din vale şi al cărui acces fusese blocat în urma unui cutremur de pământ. Numeroasele ruine acoperite de verdeaţă şi solul terasat succesiv indicau faptul că acolo ar fi fost, cândva, un mare oraş.

Bingham a botezat locul descoperit Machu Pichu ceea ce, în vechiul dialect quechua înseamnă "Vârful Vechi". Cercetări ulterioare au arătat că era vorba despre o aşezare incaşă anume construită într-un loc inaccesibil pentru a scăpa de jaful conchistadorilor, chiar dacă se afla doar la 120 de kilometri nord-vest de Cuzco, capitala incaşă, care fusese cucerită de spanioli. În anii care au urmat acestei descoperiri, arheologii au scos la lumină marele palat şi templul, ale căror ziduri fuseseră construite din magnifice blocuri de granit.

În centrul aşezării proiectate riguros, se afla un complex de temple, cu o terasă în vârf, tăiată în granit, la care se ajungea pe o scară în spirală, cioplită în roca muntelui. Acolo arheologii au identificat monolitul numit Intihuatana "cel care atrage soarele", piatra sacră a incaşilor. Alte construcţii asemănătoare, din rocă dură, alcătuind un fel de cadrane solare, erau destinate cultului soarelui, cultul oficial al imperiului incaş.

Nu departe de Intihuatana au fost descoperite alte trei, foarte bine păstrate, ziduri dintr-un Templu al Soarelui, având un altar format din trei blocuri de rocă. O altă construcţie importantă aflată în perimetrul Palatului este Torreon, un turn semicircular, cu un altar de sacrificiu deasupra unui puţ, pe care Bingham l-a numit Mausoleul Regilor. În apropiere au fost găsite 142 de schelete, în special de femei, Ajillas probabil, cum erau numite fetele anume alese pentru a sluji cultului soarelui. Alte părţi ale aşezării, construite simplu, erau locuite de către soldaţi şi muncitori. O zonă deschisă, plană, numită acum Piaţa Principală, era folosită probabil drept loc de adunare şi festivităţi importante, cum era celebrarea solstiţiului de iarnă. 

Sute de terase suprapuse ce urcau înspre actualul centru al oraşului erau folosite pentru legumicultură. Cartofi, porumb şi legume erau cultivate pe micile câmpii înconjurate de pereţi de piatră. Pământul pare a fi fost adus din valea Urubamba, situată 500 de metri mai jos.

Calculele arată că aceste câmpii montane produceau suficientă hrană pentru aproximativ 10 000 de persoane.

CONCURS pe BLOG - Recunoşti sau nu?

E vară. E vacanţă. Stau de câteva zile şi mă gândesc cum să îmbin utilul cu plăcutul pe blog-ul ăsta al meu de atitudine. Văd că intră lume, citeşte, comentează (sau nu)... Mulţi probabil intră ca să vadă ce-a mai zis (scris) "tâmpitu' " de Fălcescu. Alţii probabil intră din alte motive. În fine. Ideea e că de azi vreau să tranform blog-ul de faţă şi în altceva decât un expozeu al gândurilor, frustrărilor, bucuriilor sau mulţumirilor subsemnatului. Deschid bine ochii şi văd că în jurul meu există tineri (şi nu numai) sătui de kitsch, manele, circ politic la TV, mizerii, incultură, aroganţă...De praf în ochi şi jeg, în general. Aşa că m-am gândit că dacă tot ne pierdem vremea aiurea pe net, mess, facebook şi ce mai vreţi voi, s-o facem cu folos, adică îmbinând utilul cu plăcutul.

Ideea concursului-joc e una simplă, dar aducătoare de informaţii noi şi provocatoare, cred eu. Zilnic pun pe blog o imagine cu un muzeu, o localitate, o personalitate, un tablou, o mănăstire sau o melodie. Voi, cei ce vizitaţi blog-ul, trebuie să daţi un comentariu cu numele (monumentului, aşezării, persoanei, etc.) pe care vi-l cer. La nickname nu trebuie să lăsaţi necompletat pentru că voi face un clasament actualizat zilnic, care va apărea în partea dreaptă. Aveţi dreptul la o singură încercare pentru o imagine. Cel mai rapid răspuns primeşte 1 punct sau 3, în funcţie de dificultatea imaginii. La sfârşitul unei zile, în cazul în care nu a fost găsit răspunsul corect, vă voi da un hint, adică indiciu. După ce un utilizator a recunoscut ce sau cine se află în imagine, eu vă voi da mai multe informaţii despre monumentul, persoana, meloadia, artisitul... respectiv. Cu siguranţă ne vom plimba prin toată lumea, vom asculta muzică bună, vom afla lucruri noi şi interesante, toate acestea prin intermediul unui simplu joc-concurs!

Începând cu ora 22, va apărea prima imagine pe care trebuie s-o recunoaşteţi. Să zicem că asta e o etapă-pilot a concursului ca să vedem cum funcţionează şi dacă funcţionează, dar punctul sau cele 3 puncte se vor acorda celui care dă cel mai rapid răspuns corect! Baftă multă şi sunt chiar curios care e cel mai deştept, agil sau oportunist vizitator al acestui blog!

P.S: Deşi pare un joc de copii suferinzi de cretinism la început, vă asigur că nu e aşa!

Incredibil! A mai căzut o stea...

Plânge o lume întreagă pentru că s-a stins o legendă! Un megastar! Michael Jackson, regele muzicii pop, a părăsit această lume ieri noapte. Parcă artistul cu suflet de copil a ţinut morţiş să ne arate că va rămâne pe veci numărul 1 în inimile a milioane de fani. De ce spun asta? Pentru că The King s-a stins la ora 1, târziu în noapte... Nu am fost niciodată un fan Michael Jackson. Şi o recunosc deschis. Ştiam însă că undeva, într-un colţ din îndepărtata Americă, se află cel care a reinventat muzica, care i-a dat un nou curs. Asta mă liniştea într-un fel. Poate cu voită naivitate, îmi imaginam că Regele poate veni măcar pentru câteva clipe să-mi fredoneze la ureche "Heal The World", "Thriller", "They Don't Care About Us", "Billie Jean", "You Are Not Alone" sau "Just Beat It" . În schimb, am fost întotdeuna un fan al muzicii care provoacă emoţie, care te face să-ţi deschizi inima. Am avut o perioadă acum câteva luni când am simţit că trebuie să-i ascult muzica aritistului american. Şi am făcut-o cu nespusă plăcere, m-a emoţionat şi mi-am dat seama că, orice ar fi, megastarul a fost dintotdeauna un copil mare într-o lume adeseori mult prea rea pentru el. E teribil de greu să vorbeşti despre un genial, dar şi mai greu e să scrii despre el. O să încerc însă să mă detaşez de părerea de rău cauzată de dispariţia unui artist colosal şi o să fiu cât mai obiectiv cu putinţă. Sau cât mai subiectiv, cine ştie... 

Jackson a fost un geniu, fără doar şi poate. A purtat o stea norocoasă pe frunte încă de mic. Dar nu s-a mulţumit numai cu asta. De pe la 5 ani a început să cânte. Şi a făcut asta timp de 45 de ani neîntrerupt. Cu har. Regele pop nu a fost doar un produs de marketing, ci a muncit asiduu ca să ajungă să fie idolul a zeci de generaţii de pe întreg mapamondul. A fost cântăreţ, dansator, compozitor, actor. A dat peste cap zeci de clasamente şi a "înnebunit" o lume întreagă cu muzica lui. A produs uriaşe mişcări de masă. A intrat în sufletele tuturor şi cu toţii am fredonat măcar o dată un vers din melodiile marca Michael Jackson. Acest artist genial a ajuns sus nu numai pentru că şi-a dorit enorm, ci şi pentru că a muncit pe măsură. Pentru asta, merită repectul şi admiraţia noastră, a tuturor. Odată ajuns pe cele mai înalte culmi ale performanţei şi celebrităţii, s-a produs declicul. De multe ori, a căzut pentru a se ridica din nou. Acum, însă, o spun răspicat: celebritatea l-a învins pe Michael! Nu boala, nu presa, nu datoriile. Ci celebriatea care l-a prins în mrejele ei şi nu i-a mai dat drumul. Când ajungi să vinzi 785 de milioane de albume în întreaga lume (adică de aproximativ 8 ori mai puţin decât populaţia de pe Glob!), când eşti adulat de mii de femei, când umpli stadioane întregi în câteva ore, când banii devin doar un detaliu pentru tine, când "rişti" sa devii cel mai bun artist al tuturor timpurilor, atunci trebuie să fii teribil de echilibrat ca să nu cedezi psihic. Şi Michael nu a fost! Celebritatea şi propria-i genialitate l-au terminat, l-au măcinat... Însă, într-o luptă corp la corp cu istoria şi cu timpul, Michael a ieşit învingător! Are certitudinea că o lume întreagă nu-l va uita niciodată!

Pe de altă parte însă, omul Michael Jackson e diferit de aritistul Michael. Ca fiecare dintre noi, a avut calităţi şi defecte. Nu ştiu în ce parte s-a înclinat balanţa, ştiu însă că nu-l putem judeca. Oricum nu suntem noi atât de abili încât să înţelegem un geniu. Aşa sunt ei: neînţeleşi. Cert e că Regele Pop a fost acuzat de pedofilie, s-a spus despre el că se droghează, că e ipohondru. A trăit total dezoraganizat ca orice boem. A fost mereu obsedat de originile sale afro-americane şi de chipul şi trupul său. Şi-a făcut zeci de operaţii ca să "devină" alb. Obsesia asta l-a măcinat... A iubit mult copiii (deloc în sens peiorativ), a compus pentru ei, a cântat pentru ei şi a făcut o mulţime de acte caritabile pentru copiii din întrega lume şi, în special, pentru cei din Africa. Ipohondria sa, asumată sau nu, l-a făcut să se comporte din ce în ce mai ciudat. În ultima vreme, purta mănuşi şi lua pastile cu nemiluita fără a consulta medicii. Şi asta l-a distrus. Banii nu l-au interesat niciodată. Ca atare, a cheltuit sute de milioane, adesea mai multe decât avea în propriile buzunare şi conturi. Asta a făcut presa să scrie că e îngropat în datorii. Şi aşa a fost. Pentru luna iulie îşi programase revenirea pe scenă printr-o serie de turnee. Fanii îl aşteptau cu braţele deschise. În 2 ore, Michael Jackson a reuşit să vândă 500.000 de bilete. Un alt record! Coincidenţă stranie sau nu, turneul său purta un nume care prevestea sfârşitul: "This Is It"! Şi-a dorit din tot sufletul să mai cânte măcar încă o dată pentru cei care l-au adorat. Cel de Sus l-a vrut lângă el pe Rege înainte de vreme...

Sunt sigur însă că îngerii îl aşteaptă cu ropote de aplauze, acolo sus, departe, pe cel care, prin muzica lui, a făcut milioane de oameni fericiţi, pe geniul cu înfăţişare de copil care şi-a dorit să vindece lumea, s-o facă mai bună, mai curată... Ai schimbat cursul umanităţii, ai făcut timpul să stea în loc şi să te asculte, ne-ai bucurat sufletele şi pentru asta nu te vom uita niciodată! ! ! Sunt convins că acum zâmbeşti mulţumit şi liniştit, te uiţi la noi toţi şi spui cu o căldură de copil în glas: You Are The World, You Are The Children! Michael a plecat... Scena e acum mai goală ca niciodată... Rest in peace, beloved Michael!

P.S: Dispariţia megastarului american a blocat motoarele de căutare ceea ce nu s-a mai întâmplat până acum în istoria Internetului şi a provocat emoţie la scară planetară!

Splendoare în iarba londoneză

Începând de astăzi, 22 iunie, Wimbledon-ul, cel mai special turneu de tenis de pe mapamond, îşi deschide larg porţile în faţa împătimiţilor sportului alb! Timp de 2 săptămâni ne vom bucura, ăştia de ne place tenisul, de cel mai prestigios şi cel mai conservator turneu de Mare Şlem. Albul va domina verdele crud al arenelor de la All England Lawn Tennis and Croquet Club. La Wimbledon, timpul parcă a stat în loc. Acolo unde au jucat McEnroe, Sampras, Smith, Santana, Năstase sau Ţiriac, într-un peisaj de basm deloc schimbat, vor juca de azi Federer, Djokovic, Murray sau Del Potro. Miza e extrem de mare pentru elveţian în acest an. Dacă repetă isprava din precedenţii 5 ani, respectiv câştigarea trofeului londonez, redevine locul 1 mondial, loc ce este deja sinonim cu numele său arhicunoscut. Când spui 1, automat spui Federer. Îi ţin pumnii strânşi metronomului elveţian şi sper ca, la finele a 14 zile deloc uşoare, să ne salute din nou de pe poziţia cu care ne-a obişnuit atâta vreme. De asemena, sunt cu ochii pe Sorana Cârstea şi Victor Hănescu, în care îmi pun mari speranţe că vor putea face jocuri foarte bune şi că vor reuşi un parcurs cât se poate de lung. Come on, Federer! Hai românaşilor!

P.S: Pentru că ştiu că mai sunt şi alţii care iubesc tenisul la nebunie, pun mai jos o aplicaţie care vă  va ţine non-stop la curent cu ce se întâmplă la Wimbledon!

Federer din nou rege!

E cam târziu. Mai exact 1:35. Şi vreau să scriu despre ce-mi face mare plăcere. Despre tenis. Şi am s-o fac. În urmă cu exact 2 săptămâni, avea loc finala singurului turneu de Mare Şlem pe zgură, şi anume Roland Garros. N-am scris până acum despre asta pentru că ori n-am avut timp, ori am avut alte subiecte, ori subsemnatului i-a cam fost lene... Pe durata întregului turneu, elveţianul Federer a fost susţinut frenetic de parizieni şi nu numai. Era şansa lui, din nou, să cucerească singura salatieră de Grand Slam care-i lipsea din deja extrem de bogatul palmares. Numai că pe zgura de la Paris se afla şi coşmarul lui Roger: spaniolul Rafa Nadal care rupea în două tot ce prindea pe terenurile de zgură. Aceeaşi luptă surdă şi deja monotonă între măiestria şi tehnica lui Mister Perfect şi tinereţea şi puterea de luptă ale lui Nadal. Recunosc că nu mai credeam de ceva vreme în capacitatea de revenire a ceasornicului elveţian care acum este "doar" numărul 2 mondial. Şi aveam motivele mele. Primii 5 jucători ai lumii îi rupeau oasele cam pe oriunde îl prindeau, Federer s-a însurat cu a lui Mirka Vavrinec, a pus şi de un copil... Era clar că gândul nu-i mai stătea exclusiv la sportul care l-a făcut mare şi pe care îl iubeşte din toţi rărunchii lui de campion. Am făcut băşcălie de Federer şi nu ratam vreo ocazie să-mi declar deschis simpatia pentru spaniolul-minune. Dar domnul Perfecţiune mi-a dat foarte rău peste nas. Când aproape nimeni nu mai credea în el, iar încrederea de sine atingea cote minime, Roger Federer a înviat ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă. Profitând de pe urma miilor de susţinători şi de faptul că pe Nadal nu l-au mai ţinut balamalele şi a cedat umil în faţa unui Robin Soderling pe alocuri genial, elveţianul şi-a croit drum până spre finală. Atunci şi-a dat seama că lupta lui cu istoria şi cu legendele tenisului mondial poate continua. Era la doar o victorie distanţă de egalarea recordului marelui "Piston" Pete Sampras şi la o lungime de undă de izbânda şi provocarea supremă: câştigarea, în premieră, a Open-ului Franţei. În finală, coincidenţă sau nu, îl aştepta călăul lui Nadal, acel Soderling care prin parcursul fără cusur din acest an s-a făcut cunoscut întregului public iubitor al sportului alb. Pentru Federer miza era uriaşă. Suedezul parcă simţea că trebuie să se dea la o parte ca să-i facă loc regelui să păşească elegant spre trofeul atât de râvnit. Deşi mulţi îl acuză pe Soderling că n-a mai jucat acelaşi tenis performant din meciurile anterioare, că s-ar fi dat la o parte din faţa lui Roger, să nu uităm că jucătorul elveţian i-a predat o lecţie de tenis lui Nadal la el acasă, la Madrid, să nu uităm că Federer e genial, să nu uităm că acelaşi Federer a revenit de la 0-2 la seturi în faţa unui Tommy Haas al naibii de motivat. Da, câinii au lătrat, regele a mers mai departe! Marele campion l-a învins în 3 seturi facile pe Robin Soderling şi a făcut istorie! Din acel moment, pentru mine personal, Roger Federer a devenit cel mai valoros jucător de tenis din istorie! Dacă atunci când nimeni nu mai crede în tine, reuşeşti să te aduni, să speri, să crezi în tine, să visezi cu ochii deschişi şi, în final, să CÂŞTIGI, atunci ai stofă de mare campion şi faci o întreagă lume să se plece în faţa ta! Asta a reuşit Mister Perfect să facă! Pentru mine victoria lui de la Roland Garros a fost o aspră palmă morală. Nici eu n-am mai crezut în el, dar mi-a arătat cu vârf şi îndesat că greşesc flagrant. Din acest moment, sunt fan declarat al lui Federer, inclusiv în disputele cu spaniolul Nadal! Cu regii nu te poţi juca. Ei sunt undeva deasupra ta, "acolo sus, la polul plus". Respect total pentru un astfel de sportiv, de campion, de om! Majestate, mă înclin... 

Pentru că merită pe deplin, ataşez alte câteva poze şi filmuleţul unei victorii istorice avându-l în prim-plan pe omul care face artă când ţine racheta de tenis în mână: maestrul Federer!

Profei de română, cu preţuire...

Despărţirile sunt de fiecare dată dificile şi dureroase pentru că aduc o umbră de tristeţe pe chipurile fiecăruia dintre noi. Dar aduc, deopotrivă, şi amintiri dintre cele mai plăcute, mai ales când vine vorba de o persoană minunată, o profesoară extraordinară, un suflet sensibil, aşa cum este doamna profesoară Ştefania Constantinescu.

Mai întâi de toate, doamna profesoară este un om frumos care, prin tot ceea ce face, îi învaţă şi pe alţii să trăiască frumos. Dacă stai măcar câteva clipe în preajma dumneaei, te încarci cu energie pozitivă, inima îţi palpită în acelaşi ritm cu universul, iar sufletul capată parcă aripi. Rămâi de-a dreptul marcat când dumneaei te introduce, prin aproape angelica-i căldură sufletească, în lumea literaturii, o lumea a frumosului pe care nu ai mai vrea s-o părăseşti niciodată. Aţi pătruns în sufletul familiei 11 A aproape insesizabil, fără niciun efort suplimentar. Timp de 3 ani, inimile noastre au bătut la unison cu inima unui om solar, a unui spirit plenar, ceea ce nu poate decât să ne bucure şi să ne onoreze. Întotdeauna demnă şi făcând din eleganţă o atitudine nu vizibilă, ci memorabilă, dumneavoastră, doamna profesoară, aţi ştiut să ne hrăniţi zilnic sufletul cu cunoaştere. Aţi fost cea care, printr-o vorbă bună sau un citat inspirat, aţi făcut să apară măcar un zâmbet sincer de copil pe chipurile noastre uneori prea încruntate. Zi de zi, aţi venit la şcoală cu nemărginită plăcere şi cu inima larg deschisă, dăruind fără a cere nimic în schimb.

          Se spune că profesorii ideali sunt cei care se folosesc pe ei înşişi ca punţi peste care îi invită pe elevii lor să treacă, apoi facilitându-le această trecere, se retrag fericiţi, încurajându-i pe elevi să creeze poduri ei singuri. Asta aţi făcut dumneavoastră: aţi fost puntea noastră spre cunoaştere, spre învăţare, spre descoperire. Ne-aţi arătat că sunteţi o maestră a simplificării şi un duşman al simplismului. În sufletul unor boboci aţi făcut să rodească pasiunea nebună pentru literatură, pentru lectură. Din dragostea dumneavoastră pentru literatură ne-aţi dat şi nouă frânturi zilnice. Pentru că iubirea naşte iubire, în timp, matematicienii de la 11 A au devenit avizi după literatură, ne-am regăsit în multe dintre cărţile pe care ni le-aţi propus spre lectură. Exigentă şă dominată de un profesionalism desăvârşit, ne-aţi ajutat să realizăm studii de caz pe care cu siguranţă nu le vom uita niciodată. Pe această cale, vreau să vă mulţumesc din nou în numele colectivului 11 A pentru că ne-aţi îndrumat să cunoaştem mari scriitori şi critici. O astfel de profesoară-model a ridicat profesia la nivel de artă măiestrită: arta de a face sufletul să vibreze. Mărturisesc că doamna profesoară ne-a spus, la ultima oră, cu o sinceritate dezarmantă şi o privire scăldată de lacrimi curate, că la literatură nu ar trebui să se pună note. De ce? Pentru că sufletului nu-i poţi da notă. Da, sunteţi un izvor nesecat de înţelepciune, o enciclopedie vie, o persoană care trăieşte prin literatură. Ştim cu toţii şi simţim că ne iubiţi pe fiecare în parte şi vă asigurăm că iubirea aceasta este reciprocă pentru că fără prietenie nu e dragoste, iar fără dragoste nu e prietenie.

   Nu numai în calitate de profesoară, ci şi de prietenă, v-a păsat întotdeauna de noi, ne-aţi arătat unde greşim, ne-aţi lăudat, ne-aţi felicitat. Din toate acestea am avut de învăţat...

   Profesorul mediocru spune. Profesorul bun explică. Profesorul superior demonstrează. Profesorul desăvârşit inspiră. Asta aţi făcut dumneavoastră pentru noi: ne-aţi inspirat continuu să creştem şi să ne dezvoltăm frumos şi aţi creat pentru clasa 11 A paradisul lui Jorge Luis Borges care spunea: „Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci, alte persoane consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat, eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă şi aici mă aflam eu.”

La ultima oră de curs din acest an, aţi spus despre 11 A că suntem un cadou pe care vi l-a trimis divinitatea. Aţi spus-o cu căldură şi preţuire. Cu toţii am rămas fără grai. Acum însă vrem să vă spunem că dumneavoastră sunteţi profesorul, prietenul şi părintele model pe care orice elev din lume şi l-ar dori în preajmă. Aţi fost şi rămâneţi pentru nou un model desăvârşit, un prieten adevărat şi un OM cu litere mari.

Dacă în cei 3 ani petrecuţi împreună ne-aţi măgulit spunându-ne adesea „sunteţi extraordinari, copii!”, a venit momentul ca întreaga clasă 11 A să se plece cu drag şi recunoştinţă în faţa dumneavoastră, să vă mulţumim din suflet pentru absolut tot ce aţi făcut pentru noi şi să spunem cu inima larg deschisă, la unison: sunteţi extraordinară, doamna profesoară! ! ! Plecaţi... pentru a rămâne!

P.S: Ăsta e "discursul" (varianta necenzurată) pe care l-am rostit ieri, la festivitatea de premiere, ca un semn de preţuire pentru profa noastră dragă care a ieşit la pensie. Simt că trebuie să-l împart cu voi.

           

 

Atac la educaţie

E sfârşit de an şcolar şi abia acum am găsit ceva timp să mai expun nişte gânduri şi idei aici, pe blog. Îmi cer scuze celor care intră zilnic şi aşteaptă noi postări şi promit să scriu din ce în ce mai des. E pe bază de campanie electorală pentru europarlamentare în perioada asta că doar duminică suntem îndemnaţi să mergem la vot cu căţel, cu purcel, însă fără gripa porcină la bord. Despre politică poate altădată. Acum vreau să-mi abat atenţia asupra unui subiect care a fost "trendy" o bună bucată de vreme: educaţia şi învăţământul. Din start spun că sunt agasat, enervat şi cu totul în dezacord cu ce se întâmplă cu amărâtul ăsta de învăţământ în România. Şi acum vin şi cu argumentele. De vreo 11 ani, car un ghiozdan de nu mai ştiu câte kile în spate 5 zile din 7. De tot atâţia ani, profesorii fac greve şi ies în stradă pentru că lefurile lor sunt prea mici. De acord. Bani puţini pentru munca prestată. Nimic nou sub soare în România. Acum câteva săptămâni, liderii de sindicat foarte competenţi şi aroganţi anunţau o nouă grevă generală, japoneză, pakistaneză sau cum mai vor ei. Acelaşi motiv: ban subţire pe ţeavă. Bun. Noi, elevii, ne rugam la Cel de Sus ca demnitatea să urle în profesori şi să iasă în stradă cu pancarte, să înjure Guvernul, să-l scuipe pe Boc în frunte, să arunce cu roşii între ochii băsescieni bifocalizaţi. N-a fost deloc aşa. A fost iar mult tămbălău pentru nimic. Sindicatele vroiau salarii mai mari pentru profesori. Guvernul a zis că e recesiune şi că intenţiona să mai taie din salarii căci şi aşa erau prea mari. Sindicaliştii, foarte demni, au zis că ei nu se lasă. Ba s-au lăsat. Cu ce s-au ales după trimestrialul circ? Cu nimic, în sensul că Guvernul le-a promis aceleaşi salarii care urmau a fi reduse. Păi, domnilor profesori, domnilor sindicalişti, cum facem cu onoarea şi demnitatea? Chiar aşa să vă lăsaţi mereu călcaţi în picoare? Mă întreb oare când o să vă plictisiţi şi când o să aplicaţi în propriile vieţi principiile pe care le predaţi ca lecţii de viaţă în şcoli... Fără a generaliza, căci există şi profesori ce pot fi oricând adevărate modele de conduită şi atitudine, lăsaţi-mă să mă îndoiesc de demnitatea multori oameni ce activează în învăţământ şi lăsaţi-mă să am pe chip un zâmbet amar, uşor ironic, atunci când aud placa: "noi facem totul pentru binele elevilor". Hai, nu, pe bune? Acum, punctul 2 pe ordinea de zi. Iar s-a schimbat minstrul la Educaţie. Fosta ministreasă e actuala ministreasă, recte pesedista Ecaterina Andronescu. Da, tipa aia cu ochelari, profa-model cu bentiţă, bla bla bla. E poate cel mai activ minstru din punct de vedere al acoperirii media. Apare în toate canalele (TV) cu precizie de ceas elveţian. Dar asta e altă mâncare de peşte. Acum nişte săptămâni, iar s-au dat porcăriile alea de teze unice. De ce "porcării"? Pentru că mi se par nişte examene făcute ca să se copieze prin care valoarea intrinsecă a elevului e la gară, adică nu se mai ia în calcul. Bon. S-au creat şi nişte subiecte de către intelectualii ce activează în minister. Din 4 materii (mate, română, geogra, istorie), la 2 subiectele au conţinut grave greşeli. Adică, profesorii cu măcar un doctorat la bord l-au confundat pe Niţă Ghiţescu cu Ghiţă Niţescu (Caragiale v-a tras-o, fraierilor!) la română, iar la istorie au confundat armata I cu armata II. Atunci la ce să ne mai aşteptăm de la elevii de generală? La nimic sau aproape nimic. Dar cu siguranţă un director de liceu va aştepta performanţă de la nişte elevi de generală care, săracii, sunt loviţi la operaţie din start şi n-au altă opţiune decât să devină nişte liceeni confuzi. Punctul 3. Aud tot mai des vorbindu-se despre "descentralizarea în învăţământ". Aproape că sunt considerat paricopitată dacă nu discut cu vreo bătrânică pe stradă despre acest subiect de 2 bani. Androneasca ne abureşte zilnic cu descentralizarea ei. Odată am auzit-o într-un interviu la radio. Moderatorul a întrebat-o de minim 3 ori ce-i cu descentralizarea şi madame a bătut câmpii cu graţie, răspunzând de fiecare dată ca un politician ce se află. Măcar e consecventă... Hai sictir! Facem slalom printre termeni şi habar n-avem de ce se întâmplă în şcolile noastre, de regresul şi groapa de gunoi spre care se îndreaptă un învăţământ ce are la bază concepte greşite, învechite şi pe alocuri comuniste. Îmi pare rău că am ajuns la astfel de concluzii, dar suntem vai educaţia noastră! Soluţia? Hai, vă rog, să mai facem o grevă din aia talibaneză că oricum suntem prea tari la nivel de educaţie, învăţământ şi cercetare...

P.S: Imaginea de mai sus e sugestivă pentru ce se întâmplă acum în România la nivel de învăţare şi învăţământ.

UPGRADE: Ăştia de fac mişto de învăţământ nu-şi bat joc de mine, de tine, de el, ci îşi bat joc de viitorul unei ţări, ceea ce e mult mai grav! ! ! 

Pledoarie pentru (un) Puric

El e Puric. Dan Puric. Un intelctual rasat într-o Românie spurcată de personaje nocive. Poate pentru mulţi dintre voi numele ăsta nu vă spune nimic. Pentru că Dan Puric nu e Nikita, nu e Sexy Brăileanca şi nici măcar Tarky. El nu iese din coşciug la emisiuni pentru cucuvele şi guşteri. Nu! El e un Puric cu puteri colosale care se luptă cu mentalităţile, lucru cel mai greu de făcut. Nu apare des la TV, e o floare rară, iar viaţa publică aproape că nu-l interesează. Dan Puric e regizor, e actor, pune în scenă spectacole ca "Don Quijote" după Miguel de Cervantes, e mim. Şi mai e ceva: OM cu litere imense! Îmi place atât de tare OMUL ăsta încât nu ştiu ce să scriu mai repede despre el. Mă simt atât de mic când scriu despre Dan Puric, despre un aşa om, o asemenea personalitate, un atât de înalt spirit... În el vezi contopite genialitatea acestui popor, mândria teribilă de a aparţine acestui neam, un "homo religiosus" al lui Mircea Eliade, un "spirit al amplitudinii". Puric apare la TV rar, dar extraordinar de bine. În genere, de Paşte şi de Crăciun. Îmi face de fiecare dată plăcere să-l ascult, să-l privesc. Are un discurs impecabil, face referiri la Kant, Hendel, părintele Stăniloaie şi la mulţi alţii. Însă nu uită în niciun moment că se adresează maselor de oameni şi atunci aduce nişte exemple extraordinare din viaţa noastră zilnică. Foloseşte experienţele personale. Asta îl face diferit de ceilalţi intelectuali precum Patapievici, Pleşu sau Liiceanu care par a trăi în propriile universuri utopice. Nu, Puric nu e aşa. El e de aici, ne dă senzaţia că ne aparţine. Când şi-a dat seama că spiritul e esenţial, şi-a întors faţa către credinţă, către Dumnezeu. Şi asta i-a oferit sclipire. Astfel, Dan Puric devine un amestec aproape imperfectibil de credinţă, încredere, sclipire şi inteligenţă. În plus, are o mimică dezarmantă şi un umor nebun, atunci când îşi propune. E o enciclopedie vie. Se vede de la kilometri distanţă că Puric n-a citit mii de pagini din snobism şi ipocrizie sau pentru că i s-a impus. El a citit spre a înţelege. Asta e teribil de greu: să înţelegi. Când îi asculţi discursul aplecat aproape mereu spre religie, creştinism, îţi dai seama că mai avem o şansă aici, în România. El găseşte calităţile neamului ăstuia, într-o mare de defecte. Iar argumentele sunt imbatabile şi intangibile. E de-a dreptul sclipitor. Astfel de oameni te pot convinge oricând pe tine, ca tânăr pe cale să dezarmezi, să o iei de la capăt şi să speri. Să nu-ţi părăseşti naţia, şi aşa pe zi ce trece mai săracă în valoare brută, în bun-simţ, în oameni de bine. Puric a scris şi două cărţi: "Cine suntem" (citită pe nerăsuflate, o imensă gură de aer curat) şi "Despre omul frumos" (o am, dar n-am citit decât prefaţa...). În fapt, nu-s cărţi, ci conferinţe, interviuri, apariţii TV puse pe hârtie într-un mod măiestrit. El trăieşte prin tineri, îi adoră, ne vrea binele în orice circumstanţă. Mai nou, ţine o serie de conferinţe prin Bucureşti. Sălile sunt pline ochi cu tineri. Minunat! Tinerii gustă din Puric. Se îmbată cu înţelepciune, cu sclipire. Am şi eu destui prieteni care s-au apucat de citit Dan Puric. Asta nu poate decât să mă bucure enorm. Când vorbeşti sau scrii despre el, te simţi copleşit. Un "genial" ca Puric te minimalizează, pari un mic nimic într-o lume a înţelegerii mult prea complexă. Nu mai am vorbele la mine. Închei aici. Domnule Dan Puric, sunteţi un OM FRUMOS! Mă înclin, cu drag...

"El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului - şi aceea distorsionată - înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii." (Dan Puric, "Cine suntem")

"Mi-am făcut, cum am putut, un catarg, de care m-am legat, strigându-le sirenelor:

- Minţiţi! A fi român este o frumuseţe a lumii!" (Dan Puric, "Despre omul frumos")

Nu ne doare-n paişpe de Pământ

Acum 2 zile, pe 22 aprilie, a fost ca în fiecare an Ziua Pâmântului, Ziua Mamei Geea. Elevi, profesori, studenţi au întreprins activităţi de ecologizare şi au participat la diverse evenimente prin toată ţara. Azi a venit rândul nostru, al elevilor din Cantacuzino şi al cercetaşilor. Am fost doar o oră la şcoală. Oricine îşi doreşte un "liber" într-o prea frumoasă zi de vineri. Asta mi-am dorit şi eu. Aşa că mi-am luat bocceluţa şi m-am dus împreună cu alţi 50 de prieteni, colegi să ecologizăm două bucăţi de Sinaie. Sună prea pompos. Am fost să strângem gunoaiele că e mai simplu. M-am întrebuinţat puternic azi. Am umplut saci întregi şi singur şi împreună cu ai mei buni prieteni. Însă mare e grădina Domnului! Dar şi mai mare nesimţirea infectă a românului. Să nu credeţi că am fost la cules de gunoaie pe o vastă câmpie plată de un verde crud. Nu! Am fost prin râpe, în "sălbăticie" şi am prestat şi pe plan înclinat de-a binelea. Am găsit o gamă largă de accesorii şi alte diferite chestii: labe de scafandru, şoşoni urât mirositori, pamperşi, chiloţei tanga (roz!), sticle de şampanie, conserve, pate. Cam tot ce poate exista într-un hipermarket universal. Că doar nesimţirea n-are margini! Ne-am făcut treaba 2 ore, am păpat şi ne-am hidratat, după care am mai prestat o oră. În pantă. Şi dăi cu sacul în mână, printre bolovani, trunchiuri de copaci, crăci, liane. Din nou sticle de toate felurile, ambalaje, energizante... Le-am adunat şi pe alea. În jur de ora 2 şi ceva era gata treaba. Statistic, 50 de puşti au umplut în 3-4 ore 120 de saci plini ochi cu gunoaie (trash, cum zice americanu'). M-am simţit util, ne-am simţit cu toţii utili azi. Muncă în echipă cu un rezultat bun. Stupizenie rară însă pe plaiurile mioritice. Cretinism de toate naturile! Oamenilor nu le pasă de nimic. Ce natură, ce oxigen, ce pământ... Dacă burta mea e plină până-n amigdale, dacă pot să mă plimb pe oriunde prin natura patriei, de ce să nu arunc cu gunoi peste tot??? Că doar sunt un bou de român care n-are sinapse şi pe care îl doare adânc în cur. Sau nici măcar acolo... Băi oameni, treziţi-vă la realitate! Azi noi am adunat gunoaiele voastre. Dar nu putem să facem asta mereu, paricopitatelor! Fiţi măcar 3 secunde conştienţi de ce faceţi! Nu suntem animale, ci "creaturi"raţionale care pot lăsa lumea mai frumoasă, mai curată. A propos, ăştia de vă dădeaţi rotunzi şi filozofici că voi nu veniţi să curăţaţi gunoaiele altora aveţi un nivel de gândire mai evoluat cu 2-3 neuroni decât cel primar. Nu făceaţi curat pentru ei, ci pentru voi, pentru viitorul vostru. Un viitor mai curat, mai verde, mai frumos. N-ai cu cine... Nouă, ăstora 50 de oameni, ne pasă de viitor, ne pasă de noi şi ne gândim la binele planetei măcar o dată pe an. Deşi Ziua Pământului ar trebui să fie în fiecare zi...

Luaţi d'aici şi dovada ca să n-aud ciripituri maliţioase: oameni în exerciţiul funcţiunii...