Recunoşti sau nu edificiul? (19)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele edificiului, de oraşul şi ţara în care se află pentru a obţine punctul!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

HINT1: EDIFICIUL A FOST INAGURUAT LA JUMĂTATEA SECOLULUI AL XVIII-LEA.

HINT2: ÎN SALA DE MARMURĂ SE ADUNAU ARTIŞTI, FILOZOFI ŞI SAVANŢI LA FAIMOASA "MASĂ ROTUNDĂ".

HINT3: MULTE DINTRE SCULPTURILE EDIFICIULUI ÎI APARŢIN LUI CHRISTIAN GLUME.

RĂSPUNS CORECT: PALATUL SANSSOUCI, POTSDAM, GERMANIA.

cata a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Punctul e al tău!

Numele spune totul: sans souci - "fără griji". Acesta e numele pe care regele Prusiei, Frederic al II-lea, l-a dat palatului pe care l-a inaugurat, cu un fastuos banchet, la 1 mai 1747. Aici, regele, cunoscut mai apoi drept Frederic cel Mare, se retrăgea pentru odihnă şi pentru a scăpa de rigorile curţii aflate la Potsdam, dedicându-se, fie şi pentru scurt timp, pasiunilor sale: muzica şi dezbaterile filozofice cu savanţi şi scriitori.

Din păcate pentru el, ocaziile de acest fel erau rare. Schloss Sanssouci a devenit, în scurt timp, sediul guvernului regal, chiar dacă fusese conceput ca un loc retras şi nu era potrivit activităţilor administrative. Dar Frederic al II-lea îndrăgea viaţa la ţară şi îşi iubea reşedinţa de vară, care era împlinirea unuia dintre visurile lui cele mai dragi.

Ca prinţ moştenitor, el a avut o tinereţe grea, fiind mereu în conflict cu severul său tată, "regele-soldat" Frederic Wilhelm I.

Frederic cel Mare era un rege-filozof, cu formaţie de artist şi un program de guvernare inspirat de Iluminismul francez. Aceasta se ştia despre el când s-a urcat pe tronul Prusiei, în 1740. Dar, imediat după încoronare, monarhul de 28 de ani a surprins pe toată lumea cu politica sa războinică. Folosind slăbiciunea Habsburgilor de după urcarea pe tron a Mariei Tereza, el a invadat Silezia. Ocuparea acestei provincii a fost preludiul celor trei războaie duse împotriva Austriei, la sfârşitul cărora micul stat prusac devenea o mare putere europeană.

Construirea Sanssouci-ului a început în timpul celui de-al doilea război pentru Silezia, în care armata prusacă a fost condusă chiar de Frederic. Pe front, el primea informaţii despre stadiul construcţiei trimise de prietenul său, arhitectul Georg Wencelaus von Knobelsdorff.

Exista deja o vie, când Knobelsdorff a început, în aprilie 1745, construirea unui mic palat. În zona de primire, pe unde treceau trăsurile, o colonadă semicirculară asigura delimitarea, iar, dinspre grădină, o scară elegantă îşi desfăşura cele 132 de trepte până la castel. Arhitectul a reuşit să dea clădirii de culoare ocru-gălbui şi încununată de o cupolă arămie un farmec pastoral, intim şi luminos.

Micul castel nu avea decât 12 camere. Una dintre cele mai frumoase era camera de muzică, ale cărei decoraţiuni murale în stil rococo păreau că anticipează bucuria muzicii mozartiene. În Sala de Marmură, cu cele 16 coloane duble şi cupola aurită, Frederic al II-lea aduna artişti, filozofi şi savanţi - printre care şi Voltaire - la faimoasa "masă rotundă".

Tot Knobelsdorff a proiectat şi primul parc de la Sanssouci. Grădina, cu vase decorative, sfincşi şi pavilioane, cu grote, fântâni, izvoare şi temple, apare ca un senzual contrapunct baroc la rigoarea militarismului prusac.

Parcul de circa 300 de hectare adăposteşte câteva clădiri comandate special de Frederic al II-lea. În timpul domniei sale, a fost adăugată galeria de statui, casa de oaspeţi Neue Kammern, poarta cu obelisc şi Casa chinezească a Ceaiului.

Ultimul mare proiect a fost Noul Palat, construit între 1763 şi 1769. Întinse grădini conduc spre acest magnific palat, celebrare a forţei Prusiei după Războiul de Şapte Ani.

Frederic cel Mare nu a locuit niciodată în Palatul Nou, pentru că a rămas fidel Sanssouci-ului. În 1786, el a fost înmormântat în biserica garnizoanei de la Potsdam. Abia în 1991, ultima sa dorinţă a putut fi respectată şi Frederic al II-lea a fost reînhumat într-un cavou, la Sanssouci, locul despre care spusese că era unicul unde se simţea "fără griji".

Recunoşti sau nu castelul? (18)

Această întrebare valorează 3 puncte!

Este nevoie de numele castelului şi de ţara în care se află pentru a obţine punctele!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

HINT1: SE SPUNE DESPRE ACEST CASTEL CĂ ESTE "VERSAILLES-UL NORDULUI".

RĂSPUNS CORECT: CASTELUL DROTTNINGHOLM, SUEDIA.

Didu' a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 3 puncte!

Drottningholm, "Versailles-ul Nordului", este un castel dintr-un basm cu zâne. Aceasta - nu numai pentru că este considerat cel mai rafinat dintre palatele în stil baroc din nordul Europei, ci mai ales pentru că a fost decorul poveştilor de iubire ale acelor vremuri. Mai mult decât atât, castelul de pe insula Lovon este unul dintre puţinele locuri istorice unde femeile au deţinut puterea. În 1662, regina Hedwiga Eleonora, văduva lui Carol al X-lea Gustav, a poruncit ridicarea unui nou castel pe Drottningholm, insula care îi aparţinea. Clădirea avea să fie amplasată exact în locul unde, cu o sută de ani mai devreme, locuise regina de origine poloneză Ecaterina Jagello. La un secol după Hedwiga Eleonora, o altă femeie dispunea renovarea şi extinderea proprietăţii. Ulrike, sora lui Frederic cel Mare, regele Prusiei, şi soţia regelui suedez Frederik I Adolf, a adăugat castelului o nouă aripă impresionantă şi a decorat fastuos multe dintre camerele şi saloanele lui.

În 1771, pe tron a urcat fiul artist al Ulrikăi, Gustav al III-lea. El fiind iniţiatorul "epocii de aur" suedeze, stilul secolului respectiv poartă numele lui: gustavism - un clasicism de inspiraţie franceză şi italiană, caracterizat prin culorile auriu şi albastru, prezente în grădini, palate, chiar şi în îmbrăcămintea curtenilor. Sub domnia lui Gustav al III-lea, artele şi ştiinţele au înflorit şi reşedinţele regale au fost dotate cu teatre elegante - o îmbogăţire a vieţii culturale a epocii care i-a atras suveranului porecla de "regele-teatru".

Cum Suedia n-a prea avut noroc cu urmaşii lui Gustav al III-lea, în 1810 a fost chemat un general napoleonian, Jean-Baptiste Bernadotte, numit moştenitor al tronului, apoi încoronat în 1818. Soţia sa era una dintre fostele amante ale lui Napoleon, Bernardine Eugenie Desiree, fiica unui negustor numit Clary. Ea este eroina tristei şi tulburătoarei poveşti de dragoste care a făcut obiectul celebrului roman "Desiree".

Actuala stăpână a castelului Drottningholm nu are nici ea sânge regal; Sylvia Renate Sommerlath s-a născut în Germania şi a devenit soţia regelui suedez Carol al XVI-lea Gustav. Şi ea a trăit o dragoste anterioară, a cărei poveste înmoaie şi astăzi inimile şi trezeşte simpatii pentru casa regală suedeză. Regina Sylvia, care ocupă aripa de sud a castelului, este mai familiarizată cu arta şi istoria Suediei decât mulţi dintre noii ei compatrioţi. Cel mai drag loc al reginei iubitoare de cultură este biblioteca castelului.

Suedezul Jean Eric Rehn i-a construit lui Gustav al III-lea aici o cameră într-un minunat stil rococo. Din porunca regelui, la Drottningholm au fost amenajate două parcuri somptuoase, unul în stil baroc şi celălalt în stil peisagist englezesc, parcuri ce întrec în frumuseţe chiar grădinile franţuzeşti.

Teatrul castelului a fost inaugurat în 1766; treizeci dintre decorurile originale sunt încă intacte. Aici aveau loc frecvent spectacole de operă şi balet care celebrau venirea verii. "În minunatul castel Drottningholm, viaţa era iubită şi se trăia cu bun-gust", scria biograful lui Gustav al III-lea. Aşadar, nu doar reginele Desiree şi Sylvia, care nu aveau sânge regal dar au ajuns pe tron, şi-au văzut visurile împlinite.

Recunoşti sau nu personalitatea? (17)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele personalităţii din imagine şi de ţara de origine pentru a câştiga punctul pus în joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: PATRICK SWAYZE, STATELE UNITE ALE AMERICII.

Didu' a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Patrick Wayne Swayze, născut în 18 august 1952, este un actor american, dansator şi cantautor. El este cunoscut publicului larg pentru rolul lui Orry Main din miniseria TV "North and South" şi pentru protagoniştii romantici jucaţi în filmele "Dirty Dancing" şi "Ghost". În anul 1991, revista People l-a inclus pe lista "celor mai sexy bărbaţi în viaţă".

Diagnosticat cu cancer pancreatic în ianuarie 2008, se luptă în mod public cu boala sa. I-a declarat Barbarei Walters în ianuarie anul acesta, că învinge boala. Este protagonist în serialul TV "The Beast" care a avut premiera pe 15 ianuarie 2009. Din cauza unor prelungite probleme de sănătate, Swayze a fot incapabil să promoveze sau chiar să mai apară în serial. În 15 iunie 2009, Entertainment Tonight a declarat oficial că serialul a fost anulat.

Recunoşti sau nu melodia? (16)

Această întrebare valorează 3 puncte!

Este nevoie de numele melodiei şi al formaţiei/artistului care o interpretează pentru a obţine punctul pus în joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: BRYAN ADAMS - SUMMER OF '69.

Didu' a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Cele 3 puncte îţi aparţin!

Recunoşti sau nu edificiul? (15)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele edificiul şi de ţara în care se află pentru a obţine punctul pus în joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

Didu' a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Parcă o populaţie de titani ar fi încercat să ridice un templu din bolovani uriaşi, dar nu l-ar fi terminat. Dolmenele au rămas acum, în peisajul sumbru din comitatul Wiltshire, în sudul Angliei, la 12 kilometri nord de oraşul Salisbury, ca o horă împietrită, iniţiatică, ghicitoare eternă pentru vizitatorii cărora le scapă înţelesul straniului edificiu. Un lucru e sigur: Stonehenge, cum se numeşte monumentul, este cea mai importantă construcţie preistorică din Europa.

Arheologii afirmă că ştiu câte ceva despre semnificaţia aparent misterioaselor pietre. Cu aproape 5 000 de ani în urmă, oamenii de la sfârşitul neoliticului au aşezat aici nişte blocuri uriaşe, într-un cerc cu diametrul de 113 metri. Inelul de piatră este înconjurat de şanţuri paralele, iar intrarea este marcată de lespezi grele. Poate fi vorba, în intenţia constructorilor, despre delimitarea unei zone sacre ori poate a unui loc ritual de întâlnire. De asemenea, este posibil ca inelul de piatră să fi fost un altar închinat Soarelui, aşa cum se întâlneşte în multe alte culturi primitive care îl considerau creatorul vieţii.

O mie de ani mai târziu, la începutul Epocii Bronzului probabil, au fost aduşi primii monoliţi, blocuri lungi, prismatice, de gresie, câtărind cam 26 de tone fiecare. A fost construit un inel de stâlpi din piatră, care aveau aproximativ 4,5 metri înălţime, uniţi în partea superioară cu lespezi orizontale. De-a lungul secolelor, tot mai mulţi monoliţi au fost plasaţi în cercul de piatră, iar prin secolele al XVII-lea sau al XVI-lea î.Hr. a fost ridicat şi un templu. Aceasta este istoria pe care o acreditează arheologii, bazându-se pe studierea ruinelor şi pe simulări pe calculator.

În forma sa completă - la un moment dat -, Stonehenge consta în două inele de piatră, cel exterior, deja menţionat, şi unul interior, mai mic. Şi mai spre centru, se aflau cinci "porţi" dispuse în formă de potcoavă. Porţile erau alcătuite din câte trei pietre, tăiate din bucăţi mai mari de stâncă, aşa-numiţii trilithoni, care ieşeau în evidenţă deasupra întregului ansamblu, putând fi văzute şi astăzi. Chiar în centru era plasată o singură piatră, cea mai mare, o "piatră-altar", împresurată de multe pietre mai mici, dispuse în semicerc. Probabil, edificiul se raporta nu numai la Soare, ci şi la alte corpuri cereşti.

Cele mai multe dintre pietrele folosite trebuie să fi provenit de la o distanţă apreciabilă de Stonehenge. Cercetările geologice demonstrează că ele au fost aduse tocmai din Munţii Prescelly şi din Pembrokeshire (vestul Ţării Galilor), deci de la o distanţă de circa 300 de kilometri. Bucăţile de rocă, lungi de câte 10 metri, au fost probabil trase pe trunchiuri de copac până la apă şi încărcate apoi pe plute - este posbil să se fi folosit râul Avon, din apropiere de Stonehenge. Pentru a rezolva problema plasării lespezilor-acoperiş peste pietrele verticale, constructorii se vor fi folosit de schele de lemn şi de o metodă specială de ridicare. 

Istoria cercului de la Stonehenge a început să fie studiată abia prin secolul al XVII-lea, ceea ce spune multe despre puterea "pietrelor suspendate". Atunci, arheologul John Aubrey a descoperit 56 de morminte, conţinând oseminte umane şi resturi carbonizate, îngropate în spaţiul dintre cerc şi şanţuri. Este neclar până în ziua de azi cine a fost îngropat acolo şi la fel de neclare rămân multe alte aspecte legate de templul de piatră. Dintre cele aproximativ o mie de edificii monolitice descoperite în Europa, care au rezistat vremii: cercuri de piatră, menhire şi dolmene, Stonehenge rămâne, fără îndoială, cel mai misterios.

Recunoşti sau nu edificiul? (14)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele edificiului şi de ţara în care se află pentru a obţine punctul pus în joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: CASTELUL MONT SAINT-MICHEL, FRANŢA.

cata a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Mănăstirea Mont-Saint-Michel se poate vedea de la mare distanţă. Ea se află pe o stâncă de granit, măsurând un kilometru de la un capăt la altul ridicându-se abrupt, din perisajul altminteri plat, până la o înălţime de 160 de metri. Abaţia, clădită din piatră, de neatins, inexpugnabilă, pare a pluti deasupra ceţii ridicate deasupra Atlanticului. Un milion de oameni vin în fiecare an, la graniţa dintre Normandia şi Bretania, pentru a vedea "miracolul Occidentului", castel şi mănăstire totodată, unic prin formă şi aşezare.

Este o minune a arhitecturii europene născută dintr-o viziune. Într-o noapte a anului 708, conform unui manuscris din secolul al X-lea, arhanghelul Mihail i s-a arătat în vis episcopului Aubert din Avranches, dându-i o sarcină: trebuia să construiască o capelă pe cel mai înalt loc de pe muntele Tombe, din apropiere.

Fiind consecinţa unei apariţii cereşti, Mont-Saint-Michel a devenit foarte repede unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj ale Evului Mediu. În anul 966, ducele normand Richard I a trimis aici treizeci de călugări benedictini pentru a începe construirea unei noi biserici. Călugării şi muncitorii s-au trezit în faţa unei încercări deosebit de dificile, cea mai mare problemă constituind-o enormul bloc de granit. Era ca o piramidă de piatră şi pentru a putea obţine suprafaţa, cu lungimea de 100 de metri, necesară ridicării bisericii, a fost nevoie să fie construită o platformă deasupra stâncilor folosite drept fundaţie. Pivniţa care s-a format dedesubt a devenit loc de adăpost pentru pelerini.

În cele din urmă, munca a fost terminată şi mănăstirea benedictină a fost sfinţită, iar, datorită generoaselor donaţii, cât şi datorită veniturilor provenite din exploatarea terenurilor primite, abaţia a devenit în scurt timp foarte bogată. Ea avea, de asemenea, şi un extraordinar renume intelectual. În vremurile de prosperitate, între 1154 şi 1186, abatele Robert de Torigni a ticsit cu manuscrise biblioteca în aşa măsură, încât mănăstirea a fost botezată "oraşul cărţilor".

În Evul Mediu a fost construită şi Strada Mare (La Grande Rue), unicul drum de pe munte. Ca şi atunci, şi acum, comercianţii fac afaceri de-a lungul străzii - în timpurile vechi, vânzând diverse mărfuri călugărilor, acum suveniruri, turiştilor. Drumul duce către biserica în stil romanic a mănăstirii, construită în secolul al XI-lea, unul dintre cele mai vechi edificii din Normandia. Biserica are o construcţie neobişnuită: conform tradiţiei normande, doar nava centrală este boltită. Ruinele mănăstirii, clădite tot atunci, se întind la poalele bisericii. Vizitându-le, îţi poţi forma o părere despre felul cum decurgea viaţa călugărilor şi a pelerinilor în acele vremuri. Încă se mai pot recunoaşte dormitorul şi refectoriul (sala de mese).

În 1204, o parte a mănăstirii romanice a ars în urma unui război. O generoasă donaţie din partea regelui francez Filip al II-lea August a acoperit cu prisosinţă reparaţiile executate în stil gotic şi terminate în 1228. După restaurare, mănăstirea devenise atât de mare şi frumoasă, încât a fost numită "La Merveille" (Minunea). Şi, într-adevăr, dacă e să priveşti fie şi numai contraforturile ameţitoare ce sprijină zidurile, ai sentimentul prezenţei Lui, a Celui Atotputernic. De la încăperea unde se dădeau pomenile până la sălile de recepţie, în care stareţul primea oaspeţii de rang înalt, de la refectoriul călugărilor până la Sala Cavalerilor, cu sculpturile lui rafinate, sau la holul de trecere luminos, ţi se derulează înaintea ochilor cea mai frumoasă "mănăstire aflată între cer şi pământ, construită în secolul al XIII-lea".

În timpul Războiului de 100 de ani (1337-1453) dintre Anglia şi Franţa, mănăstirea a fost fortificată, constituind o inexpugnabilă fortăreaţă - ceea ce nu i-a oprit însă declinul. După Revoluţia Franceză, a servit, pentru scurt timp, drept închisoare, iar în 1873, întreaga stâncă a fost declarată monument al naturii. Mănăstirea era izolată de ţărm de două ori pe zi din cauza mareelor, nivelul apei crescând cu până la 14 metri. Astăzi nu se mai întâmplă acest lucru decât arareori, graţie unui dig ridicat în apropiere în 1880 şi lângă care s-a acumulat nisip. De atunci încoace, doar golful ce adăposteşte insula (unde sunt locurile de parcare) are de suferit. Se preconizează construirea unui pod ori a unui tunel.

Recunoşti sau nu pictura? (13)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele lucrării şi al artistului care a pictat-o pentru a obţine punctul!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: "AUTOPORTRET CU URECHEA BANDAJATĂ" DE VINCENT VAN GOGH.

cata a dat răspunsul corect şi complet în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Vincent van Gogh şi-a pictat capodoperele în ultimii cinci ani de viaţă. Lucra ca un fanatic, până când i s-a întunecat mintea şi s-a sinucis. Astăzi este considerat unul dintre cei mai de seamă artişti ai tuturor timpurilor.

Picturile lui Vincent van Gogh sunt vândute pentru averi în zilele noastre; artistul însuşi şi-a vândut doar un tablou reprezentând o vie din Arles cu 400 de franci, cu puţin înainte de a muri în 1890.

Fusese exasperant de sărac. Venitul lui consta doar din ajutorul oferit de fratele său mai mic, Theo. Însă pictura îl făcea fericit, sufletul i se revărsa în pânze.

Activitatea lui a fost puternic influenţată de cercul de pictori format de Eduard Manet, Auguste Renoir şi Camille Pisarro: aceştia nu urmau moda picturii contemporane, nu doreau să reproducă imagini fixate în ateliere cu aer îmbâcsit. Ieşeau în aer liber, şi pictau peisaje adevărate. Contemporanii îi numeau ironic "impresionişti", deoarece adesea reproduceau doar anumite impresii dintr-o imagine. Dar picturile compuse din pete de culori vii păreau să prindă viaţă pe pânză, se impregnau de un dinamism aparte, ceea ce lipsea din operele contemporanilor.

Van Gogh s-a dus şi mai departe. În locul copierii formelor exacte, se străduia să exprime senzaţii şi sentimente. Cu mult timp după moartea lui a fost catalogat drept "postimpresionist", deoarece a creat după impresionişti.

Van Gogh s-a născut la 23 martie 1853, în Groot Zundert, un orăşel olandez. Tatăl lui era preot protestant, iar mama provenea dintr-o familie de pictori şi negustori de artă.

Avea 16 ani, când mama lui i-a găsit primul loc de muncă, în Haga, la un unchi care era negustor de artă. Părea că viaţa lui a intrat pe un făgaş normal, dar în 1874 este transferat în Londra, unde se îndrăgosteşte de fiica gazdei şi îşi neglijează munca. A fost concediat şi trimis acasă. În 1876 se întoarce în Anglia, şi lucrează ca colector de taxe într-o şcoală londoneză. Mizeria oraşului însă îl afectează atât de puternic încât refuză colectarea taxelor, de aceea se trezeşte din nou pe străzi.

Se reîntoarce acasă, şi de data aceasta decide ca, urmându-şi tatăl, să devină preot, dar studiile teologice i se par prea dificile, şi se dedică activităţilor caritabile. Aşa ajunge în 1878 în Belgia, în zona minieră Borinage. Sărăcia regiunii este impresionantă chiar faţă de mizeria cartierelor londoneze: îşi vinde toate lucrurile şi se mută într-o colibă sărăcăcioasă, aproape de "ai săi". Patronii uimiţi îl concediază în 1880.

La data aceasta însă este deja decis să devină artist şi să prezinte în tablourile sale viaţa reală. În primul rând a trebuit să înveţe. Anul următor îşi împarte timpul între Haga şi Antwerpen.

În 1885 pleacă la Paris. Cu ocazia primului sejur în acest oraş, înainte cu 11 ani, fusese fascinat de prima şi unica expoziţie a impresioniştilor, iar acum îşi dorea să fie aproape de artiştii săi idolatrizaţi.

În Paris se mută în Montmartre. Chiria pentru amândoi este suportată de fratele mai mic, Theo.

Mişcarea impresionistă nu a avut însă un succes real în rândul publicului, fapt pentru care la acea dată numeroşi artişti părăsiseră deja Parisul. S-au găsit însă destui care să-i încurajeze pe Van Gogh şi pe alţi colegi de breaslă printre care Cezanne, Toulouse Lautrec şi Seurat. Van Gogh era ataşat îndeosebi de Gauguin, având în vedere că ambii artişti considerau că picturile trebuie să reflecte trăirile interioare.

În realitate, Van Gogh nu s-a integrat niciodată în societate, fiind mai des beat decât treaz, şi lăsându-se pradă acceselor de furie necontrolate. În scurt timp decide să plece. Părăseşte efervescenţa obositoare a Montmartre-ului şi în 1888 se mută lângă Marseilles, la Arles.

Îşi găseşte locuinţă şi se împrieteneşte cu localnicii. Roulin, poştaşul, îl vizitează des la "Casa Galbenă" unde Van Gogh petrece un an. Lucrează 16 ore pe zi. Adesea chiar şi noaptea îşi ia vopselele şi şevaletul să "surprindă" lumina lunii pe câmp. Sursa de lumină este pălăria care îi serveşte drept suport pentru lumânări.

Visul lui este înfiinţarea unei colonii de artişti. În acest scop îl convinge pe Gauguin să i se alăture. În octombrie 1888, Gauguin soseşte la Arles, însă în scurt timp apar dispute între cei doi. Gauguin îl consideră dezordonat şi bădăran pe Van Gogh, iar acesta îi reproşează lui Gauguin că este încrezut.

Cu puţin timp înainte de Crăciun are loc o ceartă aprigă între cei doi: Van Gogh îi aruncă băutură în faţă lui Gauguin, după care îl atacă cu briciul. Terifiat, Gauguin o ia la fugă, iar Van Gogh, nebun de furie, îşi taie o bucată din urechea dreaptă.

Cu această ocazie realizează cât de aproape este de demenţă. În mai 1889 se internează voluntar în ospiciul din St.-Remy. În perioadele de calm este lăsat acasă să picteze. În decurs de mai puţin de un an pictează două sute de tablouri.

Localnicii îl cunosc doar ca "nebunul" şi îl iau în derâdere fără jenă. La un moment dat, această atitudine i se pare insuportabilă şi se mută din sudul Franţei. La începutul anului 1890 se stabileşte în Auvers, la nord-vest de Paris, un orăşel foarte popular în rândul artiştilor. Se refugiază într-o cămăruţă deasupra unei cafenele şi se dedică exclusiv picturii. Pictează 70 de tablouri în tot atâtea zile.

Însă nu rezistă mult timp în acest ritm fanatic. Duminică 27 iulie 1890 iese din orăşel şi se împuşcă în piept. Reuşeşte să se retragă în camera lui, unde îşi petrece noaptea fumându-şi pipa. Marţi, la ora unu noaptea, la vârsta de doar 37 de ani, moare din cauza rănii. A murit necunoscut. Astăzi este considerat unul dintre pictorii cei mai de seamă ai secolului XIX.

Recunoşti sau nu melodia? (12)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele artistului/formaţiei şi al melodiei interpretate pentru a obţine punctul pus în joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: PLAY&WIN & MAGOON - IN YOUR DREAMS.

Didu' a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Punctul e al tău!

Recunoşti sau nu edificiul? (11)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele edificiului şi de ţara în care se află pentru a obţine punctul!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

HINT1: ESTE UNUL DINTRE CELE MAI IMPORTANTE EDIFICII RELIGIOASE DIN ŢARA RESPECTIVĂ.

HINT2: ÎNCĂ DIN EVUL MEDIU I SE SPUNEA "CATEDRALA TUTUROR CATEDRALELOR".

RĂSPUNS CORECT: CATEDRALA SAU DOMUL DIN KOLN, GERMANIA.

cata a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Catedrala este simbolul Koln-ului, cunoscută în toată lumea drept monumentul de arhitectură cel mai faimos din Germania. Încă din Evul Mediu i se spunea "catedrala tuturor catedralelor", iar de la mijlocul secolului al XIX-lea a devenit "sanctuar naţional german". Când, în 15 octombrie 1880, ultima operaţiune de construcţie se încheia, prin plasarea unei cruci pe turnul sudic, trecuseră deja 632 de ani de când se aşezase piatra de temelie.

În Franţa existau deja catedrale gotice, atunci când conducătorii Koln-ului luau decizia de a înlocui vechea catedrală, datând din secolul al IV-lea, cu una nouă. Dar începutul construcţiei a fost amânat, în parte din cauza mutării Altarului celor Trei Magi (despre care se spune că ar păstra moaştele celor trei regi care i-au făcut daruri copilului Iisus) de la Milano la Koln. Acest fapt a transformat oraşul de pe Rin într-unul dinte cele mai cunoscute locuri de pelerinaj din Occident.

Ca model pentru spaţiul rezervat corului şi pentru transept, meşterul constructor Gerhard şi succesorul lui, meşterul Arnold, au folosit catedrala de la Amiens, iar forma navei a fost inspirată de o altă biserică din Koln, datând din secolul al XII-lea. În septembrie 1322, Arhiepiscopul Heinz von Virneburg a putut sfinţi spaţiul destinat corului, chiar dacă restul nu era încă terminat. Un perete de lemn a închis nava spre vest, pe când zidarii erau ocupaţi cu terminarea turnului sudic. Conform desenelor planului (care se păstrează, având patru metri lungime), turnul urma să aibă o înălţime de circa 150 de metri. În partea de nord, din 1410, s-a lucrat la transept, căruia, în 1508, i s-au adăugat magnificele vitralii. Contraforturile exterioare, atât de tipice goticului şi foarte simple de obicei, erau pentru prima oară, cu ocazia construirii acestei catedrale, bogat ornamentate.

Dar, în 1560, şantierul s-a închis. Se spune că acest fapt s-ar fi datorat "spiritului vremii": epoca modernă tocmai începea şi nu mai era loc pentru clădiri de dimensiuni atât de mari. Oamenii erau tentaţi să privească înspre pământ mai degrabă decât spre ceruri, în dorinţa de a-l explora şi cuceri. În această perioadă, cam 90% din suprafaţa totală a catedralei putea servi pentru liturghie; un acoperiş provizoriu, din lemn, închidea construcţia pe deasupra arcadelor.

Până în secolul al XIX-lea, catedrala din Koln a rămas în această formă. În haosul din timpul Revoluţiei Franceze, ajunsese fânar pentru cavaleria franceză, iar mai târziu, la umila poziţie de biserică diocezană. În 1815, când Koln-ul a devenit teritoriu prusac, toţi germanii au sperat că se va relua şi construcţia catedralei. Regele Frederic al IV-lea a declarat catedrala "sanctuar naţional" şi, în 1842, a aşezat el însuşi prima piatră la fundaţia faţadei sudice a transeptului. Sub conducerea constructorilor de biserici Zwirner şi Voigtel, catedrala a fost terminată în numai 38 de ani. Cei doi au luat ca punct de plecare desenele şi măsurătorile medievale, iar opera lor este considerată o adevărată minune monumentală a romantismului târziu, cu preţuirea manifestată de el pentru vremurile apuse. Îndeosebi Zwirner s-a depăşit pe sine: el a redesenat aripa de sud a transeptului şi a transformat edificiul într-o capodoperă a arhitecturii neogotice.

Cea mai impresionantă, de departe, este faţada vestică a catedralei. Turnul de nord, înalt de 157,38 de metri, este doar cu 7 centimetri mai înalt decât vecinul lui sudic. Când intri în catedrală, te domină spaţiul zvelt, plin de nobleţe al navei centrale, lungă de 119 metri. Printre comorile de artă cele mai semnificative ale catedralei se numără Crucea lui Gero, un crucifix din secolul al X-lea, unul dintre cele mai vechi din tot Occidentul.

Abia după cel de-al doilea război mondial - când s-au înlăturat distrugerile provocate mai ales în interiorul edificiului -, Altarul celor Trei Magi a fost adus în catedrală şi expus în spatele altarului, într-o vitrină de sticlă. Lucrat în secolul al XII-lea, el este considerat de către specialişti drept una dintre cele mai de seamă relizări ale orfevrăriei occidentale.

Chiar şi acum, catedrala din Koln este în construcţie - poluarea mediului înconjurător afectează materialele folosite. Locuitorii oraşului s-au împăcat de-acum cu ideea renovării continue, găsind acest lucru chiar reconfortant. Pentru că, spun ei, când se va termina catedrala, se va termina şi lumea.

Recunoşti sau nu personalitatea? (10)

Această întrebare valorează 3 puncte!

Este nevoie de numele personalităţii din imagine şi de ţara de origine pentru a obţine punctul pus in joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: JOHN MCENROE, STATELE UNITE ALE AMERICII.

cata a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Cele 3 puncte sunt ale tale!

John McEnroe, născut în 16 februarie 1959, este un tenisman american, fost numărul 1 mondial. McEnroe a câştigat 7 titluri de Grand Slam la simplu - 3 la Wimbledon şi 4 la US Open -, 9 titluri de Grand Slam la dublu şi unul la dublu mixt. A rămas în istorie pentru măiestria loviturilor lui şi pentru voleurile superbe; pentru faimoasele lui rivalităţi cu Bjorn Borg, Jimmy Connors şi Ivan Lendl; pentru comportamentul său combativ de pe teren care adesea i-a creat probleme cu arbitrii de scaun şi cu autorităţile din tenis şi pentru expresia "You can not be serious!", adresată unui arbitru de scaun în timpul unui meci la Wimbledon în 1981. A fost introdus în International Tennis Hall of Fame în 1999. McEnroe este, de asemenea, fratele mai mare al lui Patrick McEnroe, care este şi el un fost tenisman profesionist şi actualul căpitan al echipei de Cupa Davis a Statelor Unite ale Americii, o poziţie pe care şi John a ocupat-o în trecut. Ei sunt adesea şi comentatori ai truneelor de Grand Slam în Statele Unite.

După o absenţă de 12 ani din circuitul profesionist, McEnroe s-a întors la competiţiile de dublu la nivel înalt în 2006 şi a devenit cel mai bâtrân tenisman care câştigă un titlu ATP când a câştigat SAP Open la San Jose.

Recunoşti sau nu castelul? (9)

Aceasă întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele castelului, de râul pe malul căruia se află şi de ţară pentru a obţine punctul!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: CASTELUL CHAMBORD, VALEA LOIREI, FRANŢA.

cata a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Când un monarh puternic, afemeiat şi incorigibil visător construieşte o reşedinţă de vânătoare, aceasta nu poate fi ceva obişnuit. Francisc I (1494-1547) a dăltuit în piatră un vis construind castelul Chambord, o operă magică, un basm scos parcă din "1001 de nopţi". Când, în 1539, împăratul german Carol al V-lea a vizitat această "cabană de vânătoare", cel mai mare dintre edificiile de acest gen, cu cele 440 de camere, 83 de scări şi cu o suprafaţă construită de 156 pe 117 metri, nu s-a putut abţine să nu facă această remarcă lirică: "Chambord este culmea artei ce poate fi creată de oameni".

Francisc I, rege al Franţei din familia de Valois, care a luptat mereu cu habsburgii pentru supremaţie în Europa, în timpul unei campanii din Italia, a avut ideea construirii în stil renascentist la întoarcerea acasă. Una dintre condiţiile esenţiale era dorinţa regelui de a-i face pe adepţii zeiţei Artemis (a vânătorii la grecii antici) să aibă acolo acelaşi confort ca la oricare dintre marile curţi ale vremii. A fost ales ca fiind cel mai potrivit pentru construirea castelului sud-vestul ţinutului Sologne. Era, într-adevăr, unul dintre locurile capabile a satisface pasiunea pentru vânătoare a monarhului. Aici se găseau cei mai mulţi porci mistreţi şi cele mai multe căprioare din toată Franţa. Dar, din cauza terenului mlăştinos, visul a devenit curând un coşmar. Şi, cum încercările de deviere a Loarei dăduseră greş, s-a luat decizia săpării unei noi albii, la Cosson. Oricum, castelul regal trebuia să-şi reflecte măreţia în apă.

Planurile au fost făcute de arhitecţi italieni, pornindu-se de la stilul francez medieval. Într-un scuar generos a fost ridicat un turn monumental, amintind de donjonul (turn de pază) din timpurile vechi. Această construcţie centrală este şi astăzi inima castelului, cu terasa lui de pe acoperiş, la care se ajunge printr-o casă a scării cu totul specială.

Cu adevărat, specială! Surpriza pe care ţi-o pregăteşte castelul Chmabord constă tocmai în această intrare, cu adevărat regală, numită "l'escalier meridional", despre ale cărei planuri se crede că ar fi fost desenate de Leonardo da Vinci. Francisc I l-a convins pe acest "uomo universale" al Renaşterii să vină pe Loara, iar soluţiile arhitecturale deosebit de îndrăzneţe de aici poartă amprenta marelui maestru. Este vorba despre o scară-melc dublă, cu ferestre mari, prin care poţi vedea vizitatorii urcând şi coborând, în acelaşi timp, fără a se întâlni. Această parte a castelului este construită ca simbol al sferei pământeşti, iar camerele acestei clădiri cu un singur etaj sunt grupate ca într-un teatru grecesc.

Acoperişul-terasă era destinat festivităţilor. Castelul servea drept piedestal pentru marea terasă, construită ca o masă uriaşă plasată în centru având 365 de coşuri, sute de turle, capiteluri, luminatoare şi clopotniţe. Pe terasă era mereu câte o petrecere, se organizau jocuri, oaspeţii stăteau sub umbrare bând ori privind peste parapet la trofeele aduse de vânători.

Francisc I n-a trăit să vadă castelul terminat. Succesorii lui au continuat lucrările destul de şovăitori, Ludovic al XIV-lea fiind acela care i-a dat finisajul de vis, descoperind frumuseţea palatului în timp ce el însuşi incepuse construcţia de la Versailles. Revoluţionarii anului 1789 dispreţuiau grandoarea castelului Chambord şi, pentru că terminarea lucrărilor ar fi costat foarte mult, s-au hotărât să-l prade. Jefuit de mobilă, de tapiseriile şi picturile de pe pereţi, Chambord a rămas în paragină pentru multă vreme. Acum, de când e proprietatea statului, se fac reparaţii menite să-i redea gloria de odinioară, mai ales din considerente turistice. O vizită pe valea Loarei nu trebuie să omită, în niciun caz, castelul Chmabord!

Recunoşti sau nu melodia? (8)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele artistului/formaţiei şi al melodiei interpretate pentru a obţine punctul!

Nu trimiteţi comentarii anonime, ci alegeţi-vă un nickname pentru a intra în joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: PROCONSUL - TU.

Andra a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Recunoşti sau nu personalitatea? (7)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie doar de numele personalităţii din imagine pentru a câştiga punctul pus în joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: ERNEST HEMINGWAY.

Un anonim a răspuns corect în cel mai scurt timp, însă nu intră în joc pentru că nu are un nickname valid! Aşadar, tina câştigă punctul pus în joc!

Ernest Miller Hemingway (1899-1961) este unul dintre marii prozatori americani ai secolului XX şi un clasic al literaturii universale. Scrierile lui s-au bucurat de un succes imediat încă din timpul vieţii autorului. Hemingway a primit în 1953 premiul Pulitzer, în 1954 premiul Nobel, iar multe dintre cărţile lui au fost ecranizate la scurt timp după apariţie.

Ernest Hemingway a avut o viaţă extrem de tumultoasă. A fost căsătorit de patru ori. A fost un vânător şi un pescar pasionat. A participat la ambele conflagraţii mondiale şi la Războiul Civil din Spania. În Primul Război Mondial a fost şofer pe ambulanţă, a fost rănit pe frontul italian, iar guvernul Italiei i-a acordat "Medaglia d'argento" pentru eroism. După război, devine corespondent al ziarului "Toronto Star", iar în 1921 se mută la Paris, unde o cunoaşte pe Gertrude Stein şi ajunge în cercul intelectualilor americani expatriaţi ce va fi cunoscut ulterior sub numele de "Generaţia pierdută". Printre apropiaţii săi din acea epocă se numără poetul Ezra Pound şi prozatorul Francis Scott Fitzgerald. În aceeaşi perioadă (1926) apare şi primul roman de succes al lui Hemingway, "The Sun Also Rises" ("Fiesta"), o carte cu tentă autobiografică ce descrie în principal viaţa comunităţii americane din Europa. În timpul Războiului Civil din Spania a lucrat ca jurnalist. Simpatizant al republicanilor de stânga, Hemingway rupe prietenia cu John Dos Passos din pricina reportajelor acestuia despre atrocităţile comise de ambele tabere implicate în război. Viaţa agitată a marelui prozator a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru multe din cărţile sale. Printre ele se numără şi romanele care l-au făcut cunoscut lumii întregi, cum ar fi "A Farewell to Arms" ("Adio, arme") din 1929 sau "For Whom the Bell Tolls" ("Pentru cine bat clopotele"), apărut în 1940, dar şi numeroasele povestiri şi nuvele strânse în volume. Hemingway atinge culmea gloriei literare după apariţia, în 1952, a volumului "The Old Man and the Sea" ("Bătrânul şi marea").

Prozatorul s-a sinucis în casa lui din Ketchum, Idaho, la 2 iulie 1961.

Recunoşti sau nu castelul? (6)

Această întrebare valorează 3 puncte!

Este nevoie de numele castelului şi de regiunea/zona în care se află pentu a câştiga punctele!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

HINT1: CASTELUL SE AFLĂ ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII.

RĂSPUNS CORECT: CASTELUL HEARST, CALIFORNIA (MONUMENTUL ISTORIC DE STAT HEARST DIN SAN SIMEON).

Didu' a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat cele 3 puncte!

Castelul Hearst reprezintă pentru americani ceea ce este castelul Neuschwanstein pentru germani: castelul din poveşti al unei prinţese. E adevărat, William Randolph Hearst nu avea sânge albastru, dar regele presei americane era cu siguranţă mai bogat decât "Kini", regele Bavariei Ludovic al II-lea. Iar în ceea ce priveşte oaspeţii primiţi în castel, aceştia nu erau cu nimic mai prejos decât cei de pe lista castelului Neuschwanstein. Winston Churchill, Charles Lindbergh, Charlie Chaplin sau George Bernard Shaw au fost doar câţiva dintre iluştrii invitaţi pe care "regele de pe coasta de vest" i-a primit la curtea sa. La ora actuală, castelul Hearst - numit oficial "Monumentul Istoric de Stat Hearst din San Simeon" - este o atracţie turistică depăşită în popularitate doar de Disneyland.

Castelul, căruia Hearst îi spunea, modest, "Ferma", se află la circa 75 de kilometri nord de San Luis Obispo - la jumătatea drumului dintre San Francisco şi Los Angeles -, pe un deal în direcţia Pacificului. Reşedinţa de vară este înconjurată de 100 000 de hectare de teren, pe care magnatul presei l-a moştenit de la mama sa. De fapt, castelul este mai degrabă un complex de clădiri. Patru case de oaspeţi sunt grupate în jurul "Casei Mari" (Casa Grande), care are mai mult de 100 de camere. Ce este cu totul special aici? Ei bine, castelul este cea mai mare colecţie din Statele Unite de modele europene de construcţii. Hearst a luat pereţi întregi, acoperişuri şi podele din biserici şi mănăstiri europene, clădindu-şi astfel un vis californian despre buna şi bătrâna Europă. Coşuri gotice şi ţiglă maură, artă medievală şi vase antice împodobesc cele 115 camere şi holuri ale casei sale construite în stil maur. Cea mai de preţ dintre acestea, "camera de muzică", completată cu un graden pentru cor din stejar sculptat, şi în care, în "momentele melancolice", Hearst îl asculta pe Gershwin cântând la pian, este uluitoare. Proprietatea este înconjurată de un parc safari, în care astăzi mai sunt găzduite doar erbivore. Leii şi gheparzii, care bântuiau pe aici în vremea lui Hearst, au fost duşi după moartea sa în diferite grădini zoologice. 

Construcţia palatului a început în 1919. Pe atunci, Hearst era în culmea puterii sale - Orson Wells l-a avut ca model pentru personajul magnatului dur al presei din filmul său "Cetăţeanul Kane" -, deţinând 23 de procente din toate cotidianele şi săptămânalele din S.U.A., iar pentru cele din California, chiar 60 la sută.

Construcţia, care a devenit opera cea mai importantă pentru arhitecta Julia Morgen, n-a fost terminată în timpul vieţii lui Hearst (care a decedat în 1951, la 88 de ani). De câte ori se întorcea din Europa cu vreun trofeu de artă, cerea să fie reconstruite părţi ale castelului deja terminate. Mai sunt şi astăzi părţi ale construcţiei rămase în faza de studiu. Clădirea, în ansamblul ei, este un mozaic de culturi, un monstru eclectic, hrănit cu opere de artă şi valori adunate din toată Europa.

Casa Grande, construită după modelul catedralelor cu două turnuri, în stilul arhitecturii "mudejar" (creştină spaniolă cu influenţe maure), are în faţă o piscină alimentată de un izvor, înconjurată de coloane şi statui greceşti. În sufrageria decorată regeşte, mesele sunt pline de cristaluri aduse din Franţa şi de porţelanuri chinezeşti. Flamuri colorate de la "palio" (întreceri ecvestre din Siena) sau goblenuri flamande atârnă pe pereţi. Îţi trebuie aproape două ore să vezi toate "fleacurile" nepreţuite. Nepreţuite ca scaunul de refectoriu spaniol, patul cardinalului şi omului de stat francez Richelieu, mozaicul din aur de 22 de carate din piscina acoperită, vechea faianţă persană din camera de biliard, masivele candelabre baroce, uşile unui palat florentin şi tablourile din toaleta oaspeţilor înfăţişând-o pe Venus. Pentru a putea afla părerile invitaţilor săi - în special ale celor care nu-l vedeau -, sensibilul la critici lider de opinie plantase microfoane în toate casele de oaspeţi. "W.R.", cum îi plăcea să-şi spună, era convins că tot ce adunase era de o "mare valoare culturală" şi că progresul "fără cultura europeană" era imposibil.

Recunoşti sau nu melodia? (5)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele melodiei şi al artistului/formaţiei care o interpretează pentru a obţine punctul pus în joc!

Nu trimiteţi comentarii anonime, ci alegeţi-vă un nickname!

Pentru a trimite comentariul cu răspunsul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: BRITNEY SPEARS - PIECE OF ME.

cata a dat raspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai obţinut 1 punct!

Recunoşti sau nu podul? (4)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele podului şi de oraşul în care este situat pentru a obţine punctul!

Pentru a trimite comentariul cu răspunsul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: PODUL GOLDEN GATE, SAN FRANCISCO.

andreealicu a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Constructorul podului, Joseph Baermann, a dus o grea bătălie cu elementele naturii - mareea Pacificului, uraganele furioase de pe coasta de vest, ameninţat fiind şi de pericolul cutremurelor. Dar a triumfat. În ziua de 27 mai 1937 ultima lovitură de ciocan a încheiat construcţia pe care americanii o consideră a fi "cea de-a şaptea minune americană a lumii, realizată de mâinile omului": podul Golden Gate din San Francisco.

Golden Gate este o punte între două peninsule, pe deasupra intrării în golful San Francisco. Finanţatorii proiectului au decis să se ridice, pe cele două maluri ale strâmtorii, câte un pilon de oţel înalt de 227 de metri, între care să suspende, cu cabluri groase de oţel, un pod. Lungimea totală a podului este de 2 800 de metri, cu deschiderea centrală de 1 280 de metri. Pentru a permite vapoarelor de mare tonaj să treacă pe sub pod, acesta a fost ridicat la o înălţime de 67 de metri deasupra apelor golfului.

Construcţia a început în 1933 şi imediat au început să apară şi problemele. Mareele puternice au împiedicat turnarea fundaţiei de beton a pilonului sudic, la 92 de metri sub apă. Apoi, din cauza ceţii groase, o platformă de lucru plină cu muncitori a fost lovită de un vapor şi s-a scufundat. La scurt timp, trei blocuri mari de beton necesare fundaţiei, împreună cu mai multe utilaje au căzut în apele agitate. Furtunile de toamnă măturau totul în calea lor şi tot mai mulţi muncitori aveau rău de mare.

Munca cea mai primejdioasă consta în fixarea cablurilor tiranţilor, groase de 91 de centimentri, fiecare constând dintr-o împletitură din 27 000 de fire de oţel. Pericolul continuu de accidente, din cauza vântului necruţător ori, pur şi simplu, din cauza neatenţiei, i-a determinat pe constructori să monteze o plasă de siguranţă dedesubtul podului. Această iniţiativă a salvat 19 vieţi ale muncitorilor care au alunecat. Cei 19 au fondat clubul "La jumătatea drumului spre iad". Când a venit timpul ultimei lovituri de ciocan, pe 27 mai 1937, constructorii Ed Murphy şi Ed Stanley au ţinut să bată un nit de aur în colosul de oţel de aproximativ un milion de tone, dar aurul s-a dovedit a fi prea moale, aşa că nitul s-a rupt şi a dispărut în apele golfului. Până la urmă, ultimul nit a fost unul obişnuit, din oţel. Deschiderea oficială a podului a fost sărbătorită zile de-a rândul şi zeci de mii de pietoni au trecut golful inaugurând astfel noua construcţie. 

Curând podul a început să-şi scoată banii. În primii ani, el a fost traversat, în medie, de circa patru milioane de vehicule. În 1987, la o jumătate de secol de la deschidere, podul era folosit de peste 40 de milioane de vehicule anual şi asta, fără a mai pune la socoteală nenumăraţii pietoni şi practicanţi ai jogging-ului care trec podul zilnic, fiecare la ora lui (traversarea e gratuită), admirând priveliştea excepţională.

Golden Gate a trecut proba timpului, a vitregiei factorilor de mediu şi, în ciuda prevederilor pesimiste, a rămas în picioare. Uraganele puternice fac ca uneori podul să se balanseze destul de mult. La un moment dat, în timpul celui de-al doilea război mondial, pachebotul englez Queen Elizabeth, tixit cu soldaţi, a trebuit să treacă prin strâmtoare având doar un metru între coşuri şi pod.

Faimosul pod suspendat atrage continuu şi sinucigaşii. Mai mult de o mie dintre aceştia s-au aruncat până acum de pe pod. Când este ceaţă, doar pilonii de sprijin se întrezăresc uneori. În apropiere, "orga cu valuri" aparţinând Clubului de yahting Golden Gate, cu cele 25 de tuburi ale sale prin care circulă apa oceanului, îşi schimbă tonalitatea după nivelul mareei.

Recunoşti sau nu metropola? (3)

Văd că joaca începe să vă placă, ceea ce mă bucură!

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele metropolei şi de ţara în care se află pentru a obţine punctul pus în joc!

Pentru a trimite comentariul cu răspunsul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: NEW YORK, STATELE UNITE ALE AMERICII.

cata a dat răspunsul în cel mai scurt timp. Ai câştigat 1 punct!

Căta mi-a dat acum un mesaj pe mess prin care mi-a atras atenţia asupra faptului că Manhattan-ul este un cartier al New York-ului. M-am informat şi acum îmi fac mea culpa. Aşadar am greşit, răspunsul corect era New York pentru că Manhattan aparţine metropolei americane.  Punctul merge la tine, cata!

La începuturi, Manhattan a fost un orăşel din peninsula cuprinsă între râurile Hudson şi East River, adăpostind o diversitate de oameni, de rase şi condiţii sociale diferite. În 1524, Giovanni da Verrazano, un florentin aflat în serviciul regelui francez Francisc I, a debarcat în golful New York. Englezul Henry Hudson, care lucra pentru Compania Indiilor Orientale, a ajuns şi el aici în 1609. În 1624, opt colonişti s-au stabilit în peninsula Manhattan, fondând aşezarea Noul Amsterdam, iar, în 1643, aproape 500 de persoane locuiau în această colonie, unde se vorbeau 18 limbi. Din 1664 englezii preiau puterea în oraş, care-şi va primi numele după titlul unui frate al regelui englez, ducele de York. În 1788, New York devenea capitala statului cu acelaşi nume, fiind al şaptelea dintre cele 13 state care aveau să formeze Statele Unite. Doi ani mai târziu, cu cei 31 131 locuitori ai săi, New York era cel mai mare oraş al Statelor Unite. Expansiunea oraşului a impus construirea unui pod, astfel că, în 1883, avea să fie construit cel mai lung, pe atunci, pod suspendat, podul Brooklyn. El lega cartierul Brooklyn de Manhattan, formându-se astfel "Marele New York".

În prezent, Manhattan este oraşul cu două feţe: una, îmbujorată şi strălucitoare, o cursă trepidantă pe străzile aglomerate, prin baruri, cinematografe, muzee, galerii de artă, magazine ieftine şi buticuri de lux, şi cealaltă, oarecum încrâncenată, viaţa de zi cu zi a afacerilor, lupta acerbă pentru câţiva dolari în plus. Această luptă este dusă, în general, departe de tumultul străzii, în clădirile de birouri care au înflorit aici în secolul trecut şi care au făcut din Manhattan capitala zgârie-norilor.

Construcţia unor clădiri din ce în ce mai înalte a fost posibilă o dată cu dezvoltarea unor tehnologii care folosesc armături puternice de oţel, care pot suporta astfel mai multe etaje. Aceste clădiri au dat Manhattan-ului un stil unic, deosebit de interesant. De o frumuseţe aparte este construcţia numită Flatiron, ridicată în 1902, care seamănă cu o imensă sculptură din fier, de unde-i vine şi numele: "fierul de călcat".

În anii 1930, arhitecţii au împodobit zgârie-norii cu decoraţii preluate din Europa. Un exemplu tipic este sediul societăţii General Electric, proiectat de Cross&Cross. Vârful complexului de birouri a fost decorat cu minunate frize gotice din cărămidă roşie, înnobilate cu plăci de ceramică glazurată. Cea mai cunoscută clădire este Empire State Building. Faţada ei în stilul art deco (propriu anilor 1920-1930) este un punct de referinţă estetică pentru arhitectura modernă.

Când construirea de astfel de edificii s-a răspândit şi în alte oraşe, Manhattan-ul a descoperit "stilul internaţional", cum a fost numită arhitectura americană cu influenţe europene. La acea vreme, un om, Philip Johnson, care a rămas până astăzi un fel de "bătrân înţelept" al arhitecturii moderne, a construit primul său zgârie-nori. El a avut parte de recunoaştere internaţională în 1958, când, împreună cu colegul său de origine germană Mies van der Rohe, a proiectat extrem de moderna Seagram Building. Douăzeci de ani mai târziu, în 1978, echipa de arhitecţi de la Hugh Stubbins&Associates a impus noi standarde finalizând Citycorp Centre, o clădire de 46 de etaje care, cu cele patru uraşe turnuri ale sale de deasupra bulevardului Lexington şi cu partea de sus înclinată la 45 de grade, a devenit una dintre emblemele Manhattan-ului. Un an mai târziu, Philip Johnson, a revenit, proiectând primul zgârie-nori postmodern pentru firma de telecomunicaţii AT&T. Turnul de birouri a fost terminat în 1983, acoperişul lui având forma unei vitrine Chippendale. Îndrăzneala experimentelor lui Johnson asupra formelor a impus noi standarde, eliberând arhitectura de stricteţea vechilor reguli.

Recunoşti sau nu melodia? (2)

Această întrebare valorează 3 puncte!

Este nevoie de numele melodiei şi al artistului/formaţiei care o cântă pentru a câştiga punctele!

Nu trimiteţi comentarii anonime, ci alegeţi-vă un nickname!

Pentru a trimite comentariul cu răspunsul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: BACKSTREET BOYS - LIFT ME UP.

Didu' a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 3 puncte!

Recunoşti sau nu cascada? (1)

Văd că aţi cam înţeles cum funcţionează concursul!

Acum începe propriu-zis treaba serioasă!

Întrebarea valorează 1 punct!

Este nevoie de numele cascadei şi de ţara în care se află pentru a obţine punctul!

Pentru a trimite comentariul cu răspunsul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: CASCADA IGUACU, BRAZILIA.

dyadya a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Când navighezi la vale, pe cursul superior din jungla braziliană al râului Iguacu, auzi tot drumul ţipetele maimuţelor şi câtecele păsărilor exotice, până când, la un moment dat, la început îndepărtat, apoi din ce în ce mai tare, te înconjoară un zgomot asurzitor, ca de tunet. În acel moment e bine să faci cale-ntoarsă ori să tragi repede la mal.

Zgomotul infernal este generat de prăbuşirea râului Iguacu, de la 70-80 de metri, într-o prăpastie de forma unei potcoave imense cu o deschidere de aproape 3000 de metri, alcătuită din roci bazaltice, aflată la graniţa dintre sudul Braziliei, Paraguay şi Argentina. Râul învăluie într-o ceaţă densă insulele acoperite cu păduri tropicale, aleargă apoi înspumat prin aşa-numitul Defileu al Diavolului, apoi se linişteşte, înainte de a se odihni definitiv, la vărsarea în uriaşul fluviu Parana. Nu este vorba doar de o singură cascadă, ci de o mulţime de cascade: 21 de cascade mari şi circa 250 mai mici. Perdele gigantice de pâclă groasă se ridică continuu din ape, însoţite adesea de curcubee. Indienii guarani, care trăiesc în zonă, numesc zona "locul unde se nasc norii" şi vin aici să-şi îngroape morţii.

Brazilienii consideră Saltos do Iguacu, cum numesc ei cascadele, una dintre marile minuni naturale ale lumii, în faţa căreia faimoasa Niagara se poate ruşina. Cascadele Iguacu sunt de trei ori mai largi şi au un debit (420 de milioane de litri pe minut) de două ori şi jumătate mai mare decât Niagara. Râul Iguacu izvorăşte din Serro do Mar, o regiune muntoasă aflată pe coasta atlantică a Braziliei. O bună parte a cursului de 1320 de kilometri al râului este navigabilă, până la vărsarea în fluviul Parana, cu care parcurge încă 3700 de kilometri până la Oceanul Atlantic.

Datorită poziţiei izolate, ecosistemul pădurilor tropicale din partea superioară şi cea de mijloc a cascadei păstrează caracteristici unice. Mici zone, atât de partea argentiniană, cât şi de cea braziliană a frontierei, au fost declarate rezervaţii naturale. Din preajma hotelurilor situate la graniţa celor trei state se poate observa comportamentul deosebit al câtorva specii de rândunele exotice. Acestea îşi fac cuiburile chiar în spatele teribilei cortine de apă a cascadelor, în fisurile stâncilor, pentru a-şi feri puii de prădători. Tot timpul zilei se pot vedea stoluri întregi de rândunele roind deasupra apelor învolburate la vânătoare de insecte, pentru ca apoi să dispară în dosul cortinei de apă cu hrana pentru pui.

Diverse varietăţi de fluturi colorează acest paradis tropical. Sunt peste tot: de un albastru luminos, galbeni, albi cu pete roşii sau cu alte culori strălucitoare. Se pare că aici au o şansă în plus de supravieţuire, feriţi de localnici, care îşi câştigă existenţa vânzând aceste miraculoase şi rare insecte. Cei mai mari fluturi au o deschidere a aripilor de aproape 20 de centimetri şi sunt foarte căutaţi, aflându-se din această cauză pe cale de dispariţie.

Recunoşti sau nu aşezarea?

Această primă întrebare valorează 1 punct.

Nu uita să trimiţi un comentariu cu un nickname valid!

Este nevoie de numele aşezarii şi de ţara în care se află pentru a obţine punctul!

RĂSPUNS CORECT: MACHU PICHU, PERU.

deea_deutza731 a dat răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Aşa cum am scris în post-ul iniţial, voi posta şi informaţii inedite despre tot ce veţi încerca să descoperiţi în imagini sau prin intermediul muzicii. Şi mă ţin de cuvânt! Este logic că textele despre diverse aşezări, cascade, muzee, etc. nu îmi aparţin, fiind, pe alocuri, pur ştiiţifice. Asta ca să n-avem vorbe la proces.

Pe versantul sudic al Anzilor peruvieni, acolo unde râul Urubamba se pregăteşte să întâlnească bazinul Amazonului, în 24 iulie 1911, americanul Hiram Bingham a făcut cea mai importantă descoperire a carierei sale. Era în căutare de relicve ale culturii incaşe, distruse de cuceritorii spanioli în secolul al XVI-lea. După ce urcase un perete de munte abrupt, aflat într-una dintre cotiturile râului, tânărul profesor de istorie de la Universitatea Yale, împreună cu doi ghizi locali, a ajuns în cele din urmă, pe la cota 2300 deasupra nivelului mării, pe un drum flancat de stânci mari, care nu se vedea din vale şi al cărui acces fusese blocat în urma unui cutremur de pământ. Numeroasele ruine acoperite de verdeaţă şi solul terasat succesiv indicau faptul că acolo ar fi fost, cândva, un mare oraş.

Bingham a botezat locul descoperit Machu Pichu ceea ce, în vechiul dialect quechua înseamnă "Vârful Vechi". Cercetări ulterioare au arătat că era vorba despre o aşezare incaşă anume construită într-un loc inaccesibil pentru a scăpa de jaful conchistadorilor, chiar dacă se afla doar la 120 de kilometri nord-vest de Cuzco, capitala incaşă, care fusese cucerită de spanioli. În anii care au urmat acestei descoperiri, arheologii au scos la lumină marele palat şi templul, ale căror ziduri fuseseră construite din magnifice blocuri de granit.

În centrul aşezării proiectate riguros, se afla un complex de temple, cu o terasă în vârf, tăiată în granit, la care se ajungea pe o scară în spirală, cioplită în roca muntelui. Acolo arheologii au identificat monolitul numit Intihuatana "cel care atrage soarele", piatra sacră a incaşilor. Alte construcţii asemănătoare, din rocă dură, alcătuind un fel de cadrane solare, erau destinate cultului soarelui, cultul oficial al imperiului incaş.

Nu departe de Intihuatana au fost descoperite alte trei, foarte bine păstrate, ziduri dintr-un Templu al Soarelui, având un altar format din trei blocuri de rocă. O altă construcţie importantă aflată în perimetrul Palatului este Torreon, un turn semicircular, cu un altar de sacrificiu deasupra unui puţ, pe care Bingham l-a numit Mausoleul Regilor. În apropiere au fost găsite 142 de schelete, în special de femei, Ajillas probabil, cum erau numite fetele anume alese pentru a sluji cultului soarelui. Alte părţi ale aşezării, construite simplu, erau locuite de către soldaţi şi muncitori. O zonă deschisă, plană, numită acum Piaţa Principală, era folosită probabil drept loc de adunare şi festivităţi importante, cum era celebrarea solstiţiului de iarnă. 

Sute de terase suprapuse ce urcau înspre actualul centru al oraşului erau folosite pentru legumicultură. Cartofi, porumb şi legume erau cultivate pe micile câmpii înconjurate de pereţi de piatră. Pământul pare a fi fost adus din valea Urubamba, situată 500 de metri mai jos.

Calculele arată că aceste câmpii montane produceau suficientă hrană pentru aproximativ 10 000 de persoane.

CONCURS pe BLOG - Recunoşti sau nu?

E vară. E vacanţă. Stau de câteva zile şi mă gândesc cum să îmbin utilul cu plăcutul pe blog-ul ăsta al meu de atitudine. Văd că intră lume, citeşte, comentează (sau nu)... Mulţi probabil intră ca să vadă ce-a mai zis (scris) "tâmpitu' " de Fălcescu. Alţii probabil intră din alte motive. În fine. Ideea e că de azi vreau să tranform blog-ul de faţă şi în altceva decât un expozeu al gândurilor, frustrărilor, bucuriilor sau mulţumirilor subsemnatului. Deschid bine ochii şi văd că în jurul meu există tineri (şi nu numai) sătui de kitsch, manele, circ politic la TV, mizerii, incultură, aroganţă...De praf în ochi şi jeg, în general. Aşa că m-am gândit că dacă tot ne pierdem vremea aiurea pe net, mess, facebook şi ce mai vreţi voi, s-o facem cu folos, adică îmbinând utilul cu plăcutul.

Ideea concursului-joc e una simplă, dar aducătoare de informaţii noi şi provocatoare, cred eu. Zilnic pun pe blog o imagine cu un muzeu, o localitate, o personalitate, un tablou, o mănăstire sau o melodie. Voi, cei ce vizitaţi blog-ul, trebuie să daţi un comentariu cu numele (monumentului, aşezării, persoanei, etc.) pe care vi-l cer. La nickname nu trebuie să lăsaţi necompletat pentru că voi face un clasament actualizat zilnic, care va apărea în partea dreaptă. Aveţi dreptul la o singură încercare pentru o imagine. Cel mai rapid răspuns primeşte 1 punct sau 3, în funcţie de dificultatea imaginii. La sfârşitul unei zile, în cazul în care nu a fost găsit răspunsul corect, vă voi da un hint, adică indiciu. După ce un utilizator a recunoscut ce sau cine se află în imagine, eu vă voi da mai multe informaţii despre monumentul, persoana, meloadia, artisitul... respectiv. Cu siguranţă ne vom plimba prin toată lumea, vom asculta muzică bună, vom afla lucruri noi şi interesante, toate acestea prin intermediul unui simplu joc-concurs!

Începând cu ora 22, va apărea prima imagine pe care trebuie s-o recunoaşteţi. Să zicem că asta e o etapă-pilot a concursului ca să vedem cum funcţionează şi dacă funcţionează, dar punctul sau cele 3 puncte se vor acorda celui care dă cel mai rapid răspuns corect! Baftă multă şi sunt chiar curios care e cel mai deştept, agil sau oportunist vizitator al acestui blog!

P.S: Deşi pare un joc de copii suferinzi de cretinism la început, vă asigur că nu e aşa!

Incredibil! A mai căzut o stea...

Plânge o lume întreagă pentru că s-a stins o legendă! Un megastar! Michael Jackson, regele muzicii pop, a părăsit această lume ieri noapte. Parcă artistul cu suflet de copil a ţinut morţiş să ne arate că va rămâne pe veci numărul 1 în inimile a milioane de fani. De ce spun asta? Pentru că The King s-a stins la ora 1, târziu în noapte... Nu am fost niciodată un fan Michael Jackson. Şi o recunosc deschis. Ştiam însă că undeva, într-un colţ din îndepărtata Americă, se află cel care a reinventat muzica, care i-a dat un nou curs. Asta mă liniştea într-un fel. Poate cu voită naivitate, îmi imaginam că Regele poate veni măcar pentru câteva clipe să-mi fredoneze la ureche "Heal The World", "Thriller", "They Don't Care About Us", "Billie Jean", "You Are Not Alone" sau "Just Beat It" . În schimb, am fost întotdeuna un fan al muzicii care provoacă emoţie, care te face să-ţi deschizi inima. Am avut o perioadă acum câteva luni când am simţit că trebuie să-i ascult muzica aritistului american. Şi am făcut-o cu nespusă plăcere, m-a emoţionat şi mi-am dat seama că, orice ar fi, megastarul a fost dintotdeauna un copil mare într-o lume adeseori mult prea rea pentru el. E teribil de greu să vorbeşti despre un genial, dar şi mai greu e să scrii despre el. O să încerc însă să mă detaşez de părerea de rău cauzată de dispariţia unui artist colosal şi o să fiu cât mai obiectiv cu putinţă. Sau cât mai subiectiv, cine ştie... 

Jackson a fost un geniu, fără doar şi poate. A purtat o stea norocoasă pe frunte încă de mic. Dar nu s-a mulţumit numai cu asta. De pe la 5 ani a început să cânte. Şi a făcut asta timp de 45 de ani neîntrerupt. Cu har. Regele pop nu a fost doar un produs de marketing, ci a muncit asiduu ca să ajungă să fie idolul a zeci de generaţii de pe întreg mapamondul. A fost cântăreţ, dansator, compozitor, actor. A dat peste cap zeci de clasamente şi a "înnebunit" o lume întreagă cu muzica lui. A produs uriaşe mişcări de masă. A intrat în sufletele tuturor şi cu toţii am fredonat măcar o dată un vers din melodiile marca Michael Jackson. Acest artist genial a ajuns sus nu numai pentru că şi-a dorit enorm, ci şi pentru că a muncit pe măsură. Pentru asta, merită repectul şi admiraţia noastră, a tuturor. Odată ajuns pe cele mai înalte culmi ale performanţei şi celebrităţii, s-a produs declicul. De multe ori, a căzut pentru a se ridica din nou. Acum, însă, o spun răspicat: celebritatea l-a învins pe Michael! Nu boala, nu presa, nu datoriile. Ci celebriatea care l-a prins în mrejele ei şi nu i-a mai dat drumul. Când ajungi să vinzi 785 de milioane de albume în întreaga lume (adică de aproximativ 8 ori mai puţin decât populaţia de pe Glob!), când eşti adulat de mii de femei, când umpli stadioane întregi în câteva ore, când banii devin doar un detaliu pentru tine, când "rişti" sa devii cel mai bun artist al tuturor timpurilor, atunci trebuie să fii teribil de echilibrat ca să nu cedezi psihic. Şi Michael nu a fost! Celebritatea şi propria-i genialitate l-au terminat, l-au măcinat... Însă, într-o luptă corp la corp cu istoria şi cu timpul, Michael a ieşit învingător! Are certitudinea că o lume întreagă nu-l va uita niciodată!

Pe de altă parte însă, omul Michael Jackson e diferit de aritistul Michael. Ca fiecare dintre noi, a avut calităţi şi defecte. Nu ştiu în ce parte s-a înclinat balanţa, ştiu însă că nu-l putem judeca. Oricum nu suntem noi atât de abili încât să înţelegem un geniu. Aşa sunt ei: neînţeleşi. Cert e că Regele Pop a fost acuzat de pedofilie, s-a spus despre el că se droghează, că e ipohondru. A trăit total dezoraganizat ca orice boem. A fost mereu obsedat de originile sale afro-americane şi de chipul şi trupul său. Şi-a făcut zeci de operaţii ca să "devină" alb. Obsesia asta l-a măcinat... A iubit mult copiii (deloc în sens peiorativ), a compus pentru ei, a cântat pentru ei şi a făcut o mulţime de acte caritabile pentru copiii din întrega lume şi, în special, pentru cei din Africa. Ipohondria sa, asumată sau nu, l-a făcut să se comporte din ce în ce mai ciudat. În ultima vreme, purta mănuşi şi lua pastile cu nemiluita fără a consulta medicii. Şi asta l-a distrus. Banii nu l-au interesat niciodată. Ca atare, a cheltuit sute de milioane, adesea mai multe decât avea în propriile buzunare şi conturi. Asta a făcut presa să scrie că e îngropat în datorii. Şi aşa a fost. Pentru luna iulie îşi programase revenirea pe scenă printr-o serie de turnee. Fanii îl aşteptau cu braţele deschise. În 2 ore, Michael Jackson a reuşit să vândă 500.000 de bilete. Un alt record! Coincidenţă stranie sau nu, turneul său purta un nume care prevestea sfârşitul: "This Is It"! Şi-a dorit din tot sufletul să mai cânte măcar încă o dată pentru cei care l-au adorat. Cel de Sus l-a vrut lângă el pe Rege înainte de vreme...

Sunt sigur însă că îngerii îl aşteaptă cu ropote de aplauze, acolo sus, departe, pe cel care, prin muzica lui, a făcut milioane de oameni fericiţi, pe geniul cu înfăţişare de copil care şi-a dorit să vindece lumea, s-o facă mai bună, mai curată... Ai schimbat cursul umanităţii, ai făcut timpul să stea în loc şi să te asculte, ne-ai bucurat sufletele şi pentru asta nu te vom uita niciodată! ! ! Sunt convins că acum zâmbeşti mulţumit şi liniştit, te uiţi la noi toţi şi spui cu o căldură de copil în glas: You Are The World, You Are The Children! Michael a plecat... Scena e acum mai goală ca niciodată... Rest in peace, beloved Michael!

P.S: Dispariţia megastarului american a blocat motoarele de căutare ceea ce nu s-a mai întâmplat până acum în istoria Internetului şi a provocat emoţie la scară planetară!

Splendoare în iarba londoneză

Începând de astăzi, 22 iunie, Wimbledon-ul, cel mai special turneu de tenis de pe mapamond, îşi deschide larg porţile în faţa împătimiţilor sportului alb! Timp de 2 săptămâni ne vom bucura, ăştia de ne place tenisul, de cel mai prestigios şi cel mai conservator turneu de Mare Şlem. Albul va domina verdele crud al arenelor de la All England Lawn Tennis and Croquet Club. La Wimbledon, timpul parcă a stat în loc. Acolo unde au jucat McEnroe, Sampras, Smith, Santana, Năstase sau Ţiriac, într-un peisaj de basm deloc schimbat, vor juca de azi Federer, Djokovic, Murray sau Del Potro. Miza e extrem de mare pentru elveţian în acest an. Dacă repetă isprava din precedenţii 5 ani, respectiv câştigarea trofeului londonez, redevine locul 1 mondial, loc ce este deja sinonim cu numele său arhicunoscut. Când spui 1, automat spui Federer. Îi ţin pumnii strânşi metronomului elveţian şi sper ca, la finele a 14 zile deloc uşoare, să ne salute din nou de pe poziţia cu care ne-a obişnuit atâta vreme. De asemena, sunt cu ochii pe Sorana Cârstea şi Victor Hănescu, în care îmi pun mari speranţe că vor putea face jocuri foarte bune şi că vor reuşi un parcurs cât se poate de lung. Come on, Federer! Hai românaşilor!

P.S: Pentru că ştiu că mai sunt şi alţii care iubesc tenisul la nebunie, pun mai jos o aplicaţie care vă  va ţine non-stop la curent cu ce se întâmplă la Wimbledon!

Federer din nou rege!

E cam târziu. Mai exact 1:35. Şi vreau să scriu despre ce-mi face mare plăcere. Despre tenis. Şi am s-o fac. În urmă cu exact 2 săptămâni, avea loc finala singurului turneu de Mare Şlem pe zgură, şi anume Roland Garros. N-am scris până acum despre asta pentru că ori n-am avut timp, ori am avut alte subiecte, ori subsemnatului i-a cam fost lene... Pe durata întregului turneu, elveţianul Federer a fost susţinut frenetic de parizieni şi nu numai. Era şansa lui, din nou, să cucerească singura salatieră de Grand Slam care-i lipsea din deja extrem de bogatul palmares. Numai că pe zgura de la Paris se afla şi coşmarul lui Roger: spaniolul Rafa Nadal care rupea în două tot ce prindea pe terenurile de zgură. Aceeaşi luptă surdă şi deja monotonă între măiestria şi tehnica lui Mister Perfect şi tinereţea şi puterea de luptă ale lui Nadal. Recunosc că nu mai credeam de ceva vreme în capacitatea de revenire a ceasornicului elveţian care acum este "doar" numărul 2 mondial. Şi aveam motivele mele. Primii 5 jucători ai lumii îi rupeau oasele cam pe oriunde îl prindeau, Federer s-a însurat cu a lui Mirka Vavrinec, a pus şi de un copil... Era clar că gândul nu-i mai stătea exclusiv la sportul care l-a făcut mare şi pe care îl iubeşte din toţi rărunchii lui de campion. Am făcut băşcălie de Federer şi nu ratam vreo ocazie să-mi declar deschis simpatia pentru spaniolul-minune. Dar domnul Perfecţiune mi-a dat foarte rău peste nas. Când aproape nimeni nu mai credea în el, iar încrederea de sine atingea cote minime, Roger Federer a înviat ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă. Profitând de pe urma miilor de susţinători şi de faptul că pe Nadal nu l-au mai ţinut balamalele şi a cedat umil în faţa unui Robin Soderling pe alocuri genial, elveţianul şi-a croit drum până spre finală. Atunci şi-a dat seama că lupta lui cu istoria şi cu legendele tenisului mondial poate continua. Era la doar o victorie distanţă de egalarea recordului marelui "Piston" Pete Sampras şi la o lungime de undă de izbânda şi provocarea supremă: câştigarea, în premieră, a Open-ului Franţei. În finală, coincidenţă sau nu, îl aştepta călăul lui Nadal, acel Soderling care prin parcursul fără cusur din acest an s-a făcut cunoscut întregului public iubitor al sportului alb. Pentru Federer miza era uriaşă. Suedezul parcă simţea că trebuie să se dea la o parte ca să-i facă loc regelui să păşească elegant spre trofeul atât de râvnit. Deşi mulţi îl acuză pe Soderling că n-a mai jucat acelaşi tenis performant din meciurile anterioare, că s-ar fi dat la o parte din faţa lui Roger, să nu uităm că jucătorul elveţian i-a predat o lecţie de tenis lui Nadal la el acasă, la Madrid, să nu uităm că Federer e genial, să nu uităm că acelaşi Federer a revenit de la 0-2 la seturi în faţa unui Tommy Haas al naibii de motivat. Da, câinii au lătrat, regele a mers mai departe! Marele campion l-a învins în 3 seturi facile pe Robin Soderling şi a făcut istorie! Din acel moment, pentru mine personal, Roger Federer a devenit cel mai valoros jucător de tenis din istorie! Dacă atunci când nimeni nu mai crede în tine, reuşeşti să te aduni, să speri, să crezi în tine, să visezi cu ochii deschişi şi, în final, să CÂŞTIGI, atunci ai stofă de mare campion şi faci o întreagă lume să se plece în faţa ta! Asta a reuşit Mister Perfect să facă! Pentru mine victoria lui de la Roland Garros a fost o aspră palmă morală. Nici eu n-am mai crezut în el, dar mi-a arătat cu vârf şi îndesat că greşesc flagrant. Din acest moment, sunt fan declarat al lui Federer, inclusiv în disputele cu spaniolul Nadal! Cu regii nu te poţi juca. Ei sunt undeva deasupra ta, "acolo sus, la polul plus". Respect total pentru un astfel de sportiv, de campion, de om! Majestate, mă înclin... 

Pentru că merită pe deplin, ataşez alte câteva poze şi filmuleţul unei victorii istorice avându-l în prim-plan pe omul care face artă când ţine racheta de tenis în mână: maestrul Federer!