Nu mai înţeleg nimic

Gluma se îngroaşă din ce în ce mai tare în ţărişoara asta de 22 de milioane de suflete. Fiecare secundă care se scurge gârboveşte din ce în ce mai tare o ţară în care instituţiile statului, oricare ar fi ele, nu mai sunt demult nici independente şi nici nu mai au coloană vertebrală. Puroaiele societăţii scot capul atât de des la suprafaţă în ultima vreme, încât ne stropesc şi pe noi, ăştialalţi, care devenim victime fără voia noastră. Se pare că am uitat completamente de ceea ce se numea cea mai aprigă criză economică, recesiune din ultimele decenii. Cine ne-a abătut atenţia? O întreagă şleahtă de hoţi, infractori, spărgători de bănci, criminali coroborată cu o crasă indolenţă a autorităţilor statului (care nu mai e demult o noutate). Ne-am învăţat să ne scărpinăm în nas şi să nu-i mai căutăm pe viitorii pârnăiaşi, ci chiar să-i eliberăm pentru "boli letale" (precum glaucomul, de exemplu). Rar mă uit la un buletin de ştiri complet pentru că mă intrigă, mă deprimă, mă infestează cu crime, violuri sau chestii de genul ăsta. Dar îmi place să fiu informat. În ultima vreme, am mai tras cu ochiul la TV şi cu urechea la radio. Fraţilor, e mare jale-n ţară! Eu nu mai înţeleg nimic. Nu pentru că nu vreau sau pentru că sufăr de retard mintal, dar poate că subconştientul meu refuză să accepte realitatea asta infectă şi necruţătoare. Oriunde întorci capul auzi de Gorbunov, clanul Preda sau moartea nedreaptă a unui mult prea tânăr Marian Cozma. În Braşov, o casă de schimb valutar a fost jefuită în plină zi. Atacatorul a ieşit cu banii în braţe şi fugea nederanjat de nimeni pe stradă. Un civil a sărit să-l oprească. Consecinţa? Omul a fost împuşcat mortal. Atunci stai şi te întrebi: merită să te sacrifici, să fii un spirit justiţiar, merită să îţi pese? E mai importantă viaţa celui de lângă tine sau propria ta viaţă? Egoism sau altruism? Marian Cozma, un handabalist român tânăr şi de mare perspectivă, jucător la echipa Veszprem din Ungaria, merge ca un om normal într-un club cu prietenii. Sare în ajutorul unei barmaniţe agresate de nişte ţigani. Consecinţa? Este înjunghiat mortal, pe la spate. O întreagă naţie are parte de suferinţă gratuită. În Cluj, o bancă plină cu clienţi (oameni nevinovaţi care plăteau o rată, se milogeau pentru un credit sau schimbau 20 de lire) este atacată de nişte 3-4 infractori înarmaţi. În 66 de secunde s-au evaporat în văzduh cu nişte zeci de mii de euro bune. În Bucureşti, în mall (Plaza pentru connaisseurii de pitzipongship) nişte animale aparţinând unui clan de gibonei periculoşi au tupeul extrem de a-i ataca pe bodyguarzii de la BGS. No problem că şi-au dat muşchiuloşii lu' Peşte cu bâte în cap! Problema e că şi oamenii nevinovaţi aflaţi prin mall şi-au luat-o pe coajă!!! Unde era poliţia? Ce-au făcut cu clanul Preda? Nimic, eventual l-au făcut celebru pe mahărul lor şef care e toată ziua la teveu, pe nea Preda. Nu l-au arestat pe micuţ. Am teribila impresie, din ce în mai bine argumentată faptic, că trăiesc în Vestul Sălbătic, un Vest Sălbatic mult mai dureros şi mai periculos. De ce zic asta? Pentru că acolo ştiai că trebuie să ai mereu un puşcoci la purtător. Aici, omul de rând nu poate să fie egalul infractorului versat, din punctul ăsta de vedere. Eu, tu, el sau ea putem fi următoarele lor victime în orice moment, la orice pas, oriunde (pe stradă, la mall, la ştrand sau la şezătoare). Hai să vedem cât de dreaptă e justiţia în ţara asta! Dacă mafioţii şi interlopii nu sunt nici măcar prinşi, ce să mai vorbim de băgarea la zdup, o bătrână de aproape 60 de ani de prin Maramureş a primit 7 luni de închisoare pentru că a smuls 3 ţăruşi puşi de un executor judecătoresc pe terenul ei. Halal judecată! Azi m-am bucurat să aflu că a făcut şi preşedintele cu privirea bifocalizată, în fine, un act de justiţie  autentic: după vreo 3 cereri, Băse a graţiat-o pe bătrână! Toate cele relatate mai sus se întâmplă în secolul 21 în Europa de sud-est într-o ţară numită România. E teribil, e cutremurător ce lucruri se întâmplă zilnic aici. Poliţia muşamalizează cazurile importante, e mână-n mână cu şmecherii, justiţie dreaptă nu mai există, iar cetăţeanul de rând e într-o continuă luptă pentru propria-i viaţă. Azi poate scăpa, dar mâine nu se ştie. Mi-e tare silă de ei toţi, de sistem şi creierul meu pare saturat, aşa că mă repet: nu mai înţeleg nimic, oameni buni! Şi nici n-o să fac eforturi întru înţelegere...

N-avem timp...

Suntem într-o goană continuă. Ne luptăm mereu cu timpul şi pierdem de fiecare dată. El e infinit, pe când noi suntem doar nişte fiinţe efemere, trecătoare. Timpul devine un laitmotiv, un răspuns la toate întrebările care ni se adresează. Ieşi la o bere? N-am timp. Hai la un fotbal! N-am timp. Suntem subjugaţi noţiunii de "timp". Ne refuzăm multe plăceri din lipsa lui. Uităm de noi înşine din aceeaşi acută criză de timp. De ce oare om fi mereu contratimp? Evoluăm, descoperim noi maşinării şi mecanisme, noi sisteme, ca să nu mai pierdem timpul, şi... nimic. Uitaţi-vă pe stradă, în jurul vostru! De cele mai multe ori veţi vedea chipuri triste, trupuri grăbite pe umerii cărora timpul apasă cu mare putere, oameni care se grăbesc şi atât, figuri crispate, gânditoare care probabil reflectează tot la trecerea ireversibilă a timpului. Suntem în goană după ceva pe care nu putem să-l definim. O continuă cursă. Ajungi la finish care e, de fapt, un nou start. Şi iar te grăbeşti... Şi iar uiţi de tine, uiţi de lucrurile minunate ce te înconjoară, totul îţi pare o nesfârşită rutină în care te afunzi tot mai tare. Un răsărit de soare, un zâmbet de copil, un cânt de păsărele, o lună plină, o baladă la chitară, un banc bun... N-ai timp să le observi, să le asculţi, să le vezi? Cine zice că n-ai timp? Poate doar nu vrei, îţi impui să nu vrei.

Octavian Paler, un om care şi-a creat propriul univers cultural, care a visat, a luptat şi a îndrăznit, el, poetul şi scriitorul, a păşit spre lumea umbrelor acum aproape 2 ani. Da, suntem nişte cretini! Recunosc fără probleme! Suntem un neam de ipocriţi! Ne aducem aminte de adevăratele valori abia după ce vedem la TV că nu mai sunt printre noi. De curând am redescoperit un text de-al lui Paler care vorbeşte despre timp aşa cum numai domnia sa, graţie înţelepciunii şi harului, a ştiut să o facă. Aşadar, "Avem timp" de Octavian Paler:

"Avem timp

avem timp pentru toate. Să dormim
să alergăm în dreapta şi în stânga
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou
să-i judecam pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine
avem timp să citim şi să scriem
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm
avem timp să ne facem iluzii
şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu
avem timp pentru ambiţii şi boli
să învinovăţim destinul şi amănuntele
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp să ne-alungăm întrebările
să amânăm răspunsurile
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm
avem timp să ne facem prieteni şi să-i pierdem
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după aceea
avem timp să primim daruri şi să nu le înţelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru puţină tandreţe
când să facem şi asta, murim."

P.S: Asta aşa ca să nu ne afundăm cu totul în nimicul cotidian care ne înconjoară la tot pasul, dar la care n-o să renunţ să fac referire pe blog. Pentru că asta-i pura şi frusta realitate. Din păcate...

Unii au mari frământări

E criză economică, recesiune. Cică ne ducem de râpă. Îmi pasă extrem de puţin sau chiar mă doare-n cot de marea criză care ne izbeşte din toate părţile. Asta nu  pentru că sunt un inconştient constipat şi fericit, ci pentru că noi, urmaşii ciobănaşilor din "Mioriţa", am fost, de când mă aflu eu pe planeta Terra mereu în criză. Profesorii latră pentru că au salarii mici, bătrâneii urlă căci pensia nu le mai ajunge nici de-o Sana, doctorii înfăptuiesc malpraxis şi se vaită că n-au aparatură, nea Paul de la bancă cică are salar cât să-i ajungă de-o caşcavea şi-o scobitoare... Deci mereu criză. Acelaşi refren care nu-mi mai face niciun muşchi să tresalte. Aşadar, în timpul recesiunii mondiale, nişte băieţi au mari frământări personale, metafizice sau de orice altă natură. Şi caută să şi le rezolve cu ajutorul lu' Zeus: domnul Google. Acolo îşi bagă omuletele problema şi aşteaptă răspuns. Unii dintre ăştia au fost trimişi pe blog la subsemnatul care îi respectă aşa de tare încât le va şi răspunde, aşa cum fac zeii din panteonul blog-uitului...

statusuri fac baita - când scapi de jegul de pe toate cele, n-ai nevoie de status, boierule

poate cineva citi mesajul la status - de ce trebuie să-mi arăţi cât de incult în cap eşti???

conjugarea verbului a copia - e aia pe care n-ai învăţat-o tu în clasa a 5-a

statusuri pentru prietenii tradatori - ascultă manelele lu' Guţă că găseşti sigur, cocalarule

cum se numesc cei care nu folosesc pronumele relativ corect? - Tăriceni, Băseşti sau analfabeţi, pur şi simplu

status d intelectual - tu eşti doar un manelist care-şi dă cu gel pe streaşină, deci sigur n-o să găseşti aşa ceva

atitudine emo - du-te în faţă la McDonald's c-o găseşti acolo pe ea, pe atitudine

comedie prosteasca - e la OTV în fiecare seară; doar personajele se mai schimbă ca să meargă pe rând, fiecare, la budă

cum pui tzigara la status - o aprinzi şi-o înfigi în monitor 

cum fac sa scriu cat vreau la status - scrii şi atât; până acum ai scris cât n-ai vrut?

pentru status cand moare cineva - spitalul 9 te vrea, bătrâne!

status penibil - pune doar o poză cu tine; e de ajuns

vorbesc pe mess doi prosti comedie - întreabă-te pe tine ceva şi ai rezolvat problematica omului de geniu care stă foarte bine ascuns în tine

lucruri neomenesti - conferenţiare, apelează la un extraterestru! sau la un psihiatru că îţi e mai la îndemână

cocosei infierbantati... - în cratiţa lu' mamaia ta îi găseşti sau la spatele lui Tarky

Federer e OM !

Sunt fan al "sportului alb". O spun fericit de fiecare dată când am ocazia, iar pe blog nu ştiu dacă am mai spus-o vreodată. Îmi place tenisul la nebunie. Pe lângă faptul că e un sport complex, e şi un sport în care fair-play-ul primează de fiecare dată. Acum mai bine de o oră am asistat cu sufletul la gură la ceea ce se numeşte o finală istorică de Grand Slam. În Australia, la Australian Open, Roger Federer, actualmente numărul 2 mondial, l-a întâlnit pe cel care îi produce coşmaruri de fiecare dată: spaniolul Rafael Nadal, numărul 1 în lume. De fiecare dată când am parte de câte o întâlnire Federer-Nadal, sunt fanul jucătorului spaniol. Motivul e cât se poate de simplu. Nadal nu mi se pare mai performant decât elveţianul, nu mi se pare mai complet... Însă ţin cu el pentru că, cu un Federer genial, tenisul tinde să devină un sport monoton, fără miză. Acelaşi ceas elveţian câştigând turnee după turnee, fiind mereu pe primul loc mă enerva la un anumit moment dat. Dar iată că hegemonia lui "Mr Perfect" a luat sfârşit odată cu apariţia lui Rafa Nadal, un tânăr care luptă până la capăt, care vrea victoria cu orice preţ, care se zbate. Azi, aşa cum spuneam, am avut parte de un meci colosal care îţi dă fiori pe şira spinării. 5 seturi extenuante care au duarat 4 ore jumate! Un regal al tenisului! Amândoi au luptat eroic! Îmi pare că miza a fost esenţial mai mare pentru Federer. Se afla în faţa egalării unui record absolut deţinut de teribilul "Piston" Pete Sampras: 14 titluri de Grand Slam cucerite. Presiunea a apăsat greu pe umerii robotului elveţian şi s-a văzut. Cu Rod Laver şi Tony Roach, două legende vii ale tenisului, în tribune, Roger s-a simţit timorat, se lupta cu istoria, putea să devină şi statistic cel mai bun tenisman al tuturor timpurilor. Însă mai tânărul său rival, Nadal a fost peste el, aşa cum e în mai toate disputele head-to-head din ultima vreme. Puştiul spaniol e clar că s-a mai maturizat. Nu mai are ieşirile alea enervante de hiperbucurie, are o atitudine fair-play, judecă, are moral şi capacitate de a reveni în joc. Lucrurile astea se văd cu ochiul liber. Federer nu s-a plafonat, dar a ajuns la un aşa de înalt nivel încât mai sus de atât nu se poate. Aşadar, finală de vis în Australia, printre canguri! Nadal îl opreşte pe Federer din visare, se pune în calea unui record absolut. La finalul meciului, Rafa s-a bucurat "corect", n-a făcut circ, s-a bucurat calculat. Pe chipul elveţianului se vedeau încrustate tristeţea, frustrarea, dezamăgirea... Era dezolat. Când Federer a fost chemat să le vorbească spectatorilor, emoţiile l-au năpădit. A început să plângă ca un copil. Cu lacrimi venite din adâncul suferinţei lui, lacrimi nefabricate. Şi a plâns minute în şir fără să se poată abţine. El, Robotul sau Domnul Perfecţiune, a arătat unui întreg mapamond că e OM, nu maşinărie. Că are emoţii, că suferă, că urlă de tristeţe... Da, chiar el, implacabilul şi intangibilul Federer. A simţit că i-a dezamăgit pe cei care au venit să-l vadă. Niciodată de când mă uit la tenis (şi sunt vreo 6-7 ani) nu l-am văzut pe extraterestru exteriorizându-se în felul ăsta. A căzut un "mit"! Roger Federer nu e o maşinărie, nu e un robot, nu e perfecţiunea cu chip de tenisman ultraperfomant! Nu! El e OM, cu litere mari, şi asta mă bucură cel mai tare! Am învăţat în mulţii ani de când fac sport şi mă uit la sport, să trec dincolo de orgolii, de pasiuni, de învingător şi învins, şi să realizez că sportul e un JOC. Un JOC de care trebuie să ne bucurăm, nu care să ne enerveze la culme! Uneori pierzi, alteori câştigi... Asta e regula jocului. Dacă vrei intri în horă, dacă nu stai acasă. Nadal, fiind părtaş la durerea celui care îi este cel mai mare rival a spus: "Îmi cer scuze faţă de Federer pentru ce i-am făcut azi. Ştiu ce simte, prin ce trece. E o plăcere extraordinară să joc cu el." Asta e ceea ce-mi doresc eu de la sport, în general. Atitudine de învingător adevărat, FAIR-PLAY! Închei cu ceea ce au declarat organizatorii cu referire la cei doi sportivi de superclasă: "Aţi făcut din această ediţie cea mai frumoasă din istorie şi pentru asta vă mulţumim!" Mulţumesc, Roger! Mulţumesc, Rafa!

Cretinism acut

Duminică seara mă întorceam cu "traşcaleta" de la Ploieşti de la nişte prieteni. La volan: al meu tată. În dreapta: eu însumi. În spate: doamna mama. Toate bune şi frumoase. Se circula bine, deşi hârtoapele erau la tot pasul. Vorbesc despre eterna şi fascinanta Românie, deci e pleonastică o exprimare de genul "drum plin de gropi". Mergeam noi fericiţi că ajungem în curând acasă când în oraşul-minune Comarnic începe apocalipsa. Pe sensul celălalt de mers. Un zâmbet ironic, poate chiar maliţios, mi-a apărut pe chip. Un cârnat de sute de maşini de mare fiţă în mare parte "mergeau" cu 2,5, poate 3 km/h. Furnicile erau avioane supersonice pe lângă Q7, X6 sau orice altă "răşină" de Dâmboviţa pilotată maiestuos de vreun garide care de abia pusese mâna pe covrig de vreo 2-3 luni. Un peisaj superb. Cam ca în poza din stânga. În clipa aia am realizat (din nou) că sunt un om fericit. Era o fericire aproape isterică! De ce? Pentru că nu sunt "bucureştean"! Hai să vedem, punctual, de ce nu sunt om "de capitală" şi nici nu vreau să fiu...

1. Nu sunt "bucureştean" pentru că nu am numai "răşini" în cap când ies din capitală.

2. Nu sunt "bucureştean" pentru că nu mă consider mai egal decât alţii doar pentru simplul şi extrem de banalul fapt că mămica şi tăticu' m-au născut în Bucureşti.

3. Nu sunt "bucureştean" pentru că nu sunt atât de cretinoid încât să "sparg" zeci de mii de euro pe maşini de lux ca să merg ca melcul prin Dorobanţi şi să-mi trimită bezele de pe trotuar vreo piţipoancă dornică să-şi plimbe poponeaţa cu un bolid pe 4 roţi.

4. Nu sunt "bucureştean" pentru că nu sunt atât de aberant încât weekend de weekend să-mi petrec 5-6 ore în trafic ca să ajung într-o superbă staţiune montană care-ţi oferă un mare nimic.

5. Nu sunt "bucureştean" pentru că niciodată în viaţa mea nu mi-aş lua maşina de enşpe cai putere cu piţipoanca inclusă pe locul din dreapta ca s-o duc pe Valea Prahovei şi să-mi distrug sistemul nervos pe drum. Aş alege o Austrie care costă mai puţin şi unde poţi să schiezi în voie pe pârtii adevărate, nu tăpşane mamelonate ca la noi.

6. Mă bucur că nu sunt "bucureştean" pentru că am şansa să devin un şofer bun, nu un conducător de "roabă" marca Audi, BMW, Mercedes sau Rolls care mai mult stă la stopuri decât merge şi care, atunci când iese din aria protejată (recte Bucureşti), devine cel mai inept şofer, incapabil să facă nişte manevre simple.

Micuţilor, de abia vă aştept în weekend la Sinaia ca să mă mai binedispuneţi şi pe mine! Veniţi mai bine cu roaba că aşa faceţi şi forţă musculară că oricum de mai multă viteză n-aveţi nevoie pentru că sunteţi ca furnicile şi vă împiedicaţi unii de alţii!

Cu tomberonu' la plimbare

Ăsta e primul post pe anul 2009. Deşi nu sunt într-o formă excelentă pentru că mă doare în gât şi cred că mă paşte răceala, o să mă încordez niţel ca să ne râdem şi noi un pic, că doar aşa ne stă bine: să facem haz de necaz. Acum 2-3 seri un prieten mi-a trimis un link (mersi, Alex). Ştiind că omu' e măcar la fel de nebun ca mine şi că de fiecare dată când ne întâlnim facem mishteaux şi râdem până la lacrimi, am intrat. Era un link de youtube. Şi ce credeţi că văzui? Un concert din muzică de Bach, o super piţipoancă în călduri lecturând Kant sau Patapievici, un cocalar făcându-şi poze cu Polaroidu' în baie? Ei bine...nu. Era ceva mult mai tare, de sute de ori mai tare. La OTV (a se citi zeroTV), televiziunea-garsonieră la care Dan Diaconescu e director, proprietar, prezentator, femeie de serviciu, faianţar, dulgher şi ce mai vrea muşchiuleţul lui, l-am văzut pe Tolea (pentru a câta suta oară?). Tolea Ciumac. Nu ştiţi cine e? N-aţi pierdut mare lucru. Nea Tolea ăsta e un dulăpior moldovinesc de 3x3 care se crede descoperitorul găurii de la macaroană şi al mersului biped. Omul e plin de calităţi, iar cea mai si cea mai mare calitate a lui e că a putut să o pipăie pe Magda Ciumac, această femeie-superman, o tânără speranţă la care râvnesc toţi bărbaţii, o Marylin Monroe de Românica. A pipăit-o pentru că i-a fost soţie. Dulăpiorul avea lângă el un tomberon de care se ţinea în timp ce vobea cu domnu' nea Dan despre existenţa efemeră a fiinţei umane, despre universalitatea principiilor newtoniene şi alte chestii asemenea. La un moment dat, îl ia de o aripă pe prezentatorul cu cei mai puţini dinţi în gură din lume şi doreşte cu ardoare să-i arate cum e într-un tomberon. Diaconescu refuză, se învârtoşează şi se zbate ca un pitic de grădină la subraţul lui Tolea. Acest Gulliver autohton îl mai fâlfâie niţel după care îi dă drumul. Diaconescu e gâtuit şi sfârşit. Ce trist... Parcă am şi o lacrimă în colţul gurii. Dar cred că aia e, de fapt, reacţia mea la circul din televiziunea-tomberon. Şi nu e o lacrimă. E o flegmă pe care, fără vreo jenă sau teamă de a fi acuzat de lipsă de educaţie, i-aş da-o lui Diaconescu în frunte. De ce? Pentru că, vâzând că e într-o lipsă acută de rating căci Ciumaca e dispărută şi băbuţele din scara mea nu mai au la ce să se uite, s-a înjosit în aşa hal pentru 2-3 telespectatori în plus. Cu aşa realizatori de emisiuni, în stare să vomite în direct pentru rating, nu e de mirare că lumea se uită la telenovele, sună la Iliuţă (totuşi) şi bagă o sârbă pe Taraf TV! Diaconescule, ieşi afară (e pleonasm, ştiu), eşti cea mai slabă verigă din garsoniera ta de 3 parale! Şi, acum, bineînţeles, dovada video mult mai grăitoare a celor povestite mai sus....

P.S: Sper că nu există fani OTV care vizitează blog-ul meu! Doamne ajută!

Trag linie pe 2008

2008... Da, un alt an care trece şi face ca umanitatea să îmbătrânească sau să se deştepte sau să evolueze... Nu-mi dau seama exact. N-am absolut niciun regret legat de anul 2008. Nu regret nimic din ce am făcut, ce am zis. Îmi asum în totalitate reacţiile, vorbele, gândurile şi ideile. Nu-mi cer scuze pentru niciuna din cele enumerate pentru că sunt ale mele, îmi aparţin. Regretele nu sunt pentru mine şi nici scuzele care vin doar să justifice nişte scăpări sau erori grave. Scuzele vin pe moment şi vin din suflet, doar atât. Încerc să rememorez pur subiectiv şi, implicit personal, ceea ce mi s-a întâmplat (fizic sau mental) interesant în anul ce azi se va sfârşi. 2008 mi-a adus şi clipe fericite, dar şi tristeţi. Ca fiecărui om. Îmi amintesc de toate. Fără excepţie pentru că din fiecare am avut de învăţat o lecţie clară, deşi uneori dură. În mai 2008, am reuşit să prezint şi să organizez Festivalul de Teatru Primavera, alături de mulţi oameni dragi mie cărora le mulţumesc. În iunie 2008, am simţit că nu mai pot şi nu mai trebuie să tac. Am muncit şi mi-am creat propriul blog de atitudine pentru că simt că naţia asta "tristă" duce lipsă clar de atitudine şi de ceea ce implică ea. Mă bucur că demersul meu a avut ecou. Mulţi tineri mi-au arătat că le pasă. În septembrie, am primit un bobârnac, un ghiont, o lovitură sub centură, indirectă, de la viaţă. Un îngeraş de copil părăsea lumea asta după o luptă crâncenă cu moartea. Am plâns, am reflectat mult şi am simţit că nu există decât o singură cale: aceea de a merge mai departe. În iulie, m-am bucurat de peisaje minunate în Corfu alături de colegi şi prieteni. În septembrie, Turcia (Antalya) a fost destinaţia care m-a făcut să mă relaxez şi sa uit de mine şi de toate lucrurile nefaste ce mă înconjoară. În iunie, la finele unui an şcolar solicitant, mi-am dat seama că, în dauna tuturor cunoştinţelor din lume, calitatea umană primează. Şi m-am simţit uşurat. În decembrie, am dansat la Balul Fanteziei, balul elevilor de clasa a 12-a, ca o avanpremieră la propriul meu bal de anul viitor. Mi-am făcut şi debutul (oficial, să zicem) , timid poate, în televiziune, prin câteva interviuri. În aceeaşi lună decembrie, mi-a făcut o plăcere deosebită să prezint gala Impreună de Sărbători care s-a bucurat de un succes neaşteptat, zic eu. În 2008, am cunoscut oameni noi şi interesanţi (Dan Vîlcea, Cătălina, Adi Elekeş, Anca, Robert, Gabi) , am revăzut persoane datorită cărora sunt ceea ce sunt (Lumi, d-na Banu, d-na Brânzea, d-na Cioroianu şi lista poate continua...), am pierdut oameni dragi... În 2008, mi-am întărit şi mai tare crezul care-mi "şopteşte" zilnic la ureche: "Viaţa e frumoasă, Bogdane!". Pentru mine a fost mereu aşa. În 2008, am realizat că sunt alergic la prostie şi şmecherie. 2008 m-a făcut să-mi fie scârbă de sistemul de învâţământ din ţărişoara asta care mi se pare "jegos" (ca să parafrazez o minunată doamnă profesoară). Astfel, îmi doresc tot mai tare să-mi iau tălpăşiţa şi să plec spre ţări străine. Dar unii oameni (de valoare, zic eu + parte din familie) e posibil să mă facă să mă răzgândesc. În 2008, câţiva oameni m-au dezamăgit. M-am gândit mult la cauze şi consecinţe. Am ajuns şi la o concluzie dată de un optimism cu gust amar: omul e făcut ca să dezamagească. Simplu şi sec. Poate greşesc eu şi gândesc pripit... În 2008, am învăţat să-mi pese puţin spre deloc de ce zice, crede sau aberează lumea. Lume, aşadar, grăieşte că nici în cot nu mă doare! În 2008, am discutat cu tineri care, cred eu, că pot schimba ceva în Românica noastră dragă. 2008 m-a întărit ca personalitate, ca om, ca elev. Am devenit imun la multe lucruri şi persoane/personaje jenante, cârcotaşe, penibile în răutatea lor. În 2008, am învăţat să-mi pese, am învăţat să nu mai tac când ceva merge prost, am învăţat că trebuie să mă implic ca să se schimbe ceva. Îţi trebuie curaj, încredere, voinţă. Am învăţat că, într-o societate dominată de gherţoi nesimiţiţi, de oameni fără caracter, de şmecheri fără diplomă, nu trebuie să fii modest tot timpul, ci doar atunci când e necesar. Pentru 2009, am o mulţime de idei şi planuri pe care trebuie să le pun în aplicare. Despre unele dintre ele cu siguranţă veţi afla... De obicei, obişnuiesc să privesc în perspectivă, anticipând oarecum ce mă aşteaptă. O să fie un an greu, ştiu, dar o să lupt mai tare decât până acum, o să mă zbat, pentru că am multe de demonstrat oamenilor care îmi acordă încrederea lor (zi de zi). Vă urez un an 2009 în care, în primul rând, sănătatea să primeze! Fie ca toţi să aveţi parte de bucurii, împliniri (sufleteşti şi materiale) şi vise! Căutaţi-vă visele şi credeţi cu tărie în ele! Un an minunat tuturor! Nu uitaţi să luaţi atitudine şi în 2009 pentru că atitudinea face diferenţa!

P.S: Despre viaţa mea personală o să vorbesc atunci când consider eu de cuviinţă (poate niciodată public aici pe blog). Aşa că, micilor cretinoizi care n-aveţi ce face şi bârfiţi ca nişte curci plouate, vă dau şi în 2009 şansa să daţi frâu liber imaginaţiei voastre bolnave şi să inventaţi eventual romane-fluviu despre mine! Mă doare drept în başcheţi!

Un dar special de Sărbători

Crăciunul a trecut dacă stăm să privim calendarele. Însă Sărbătorile de Iarnă continuă, eu aşa simt. Dacă tot românul şi-a umplut până la refuz (poate) intestinul gros în această perioadă, e bine să ne gândim şi la semnificaţia intrinsecă a Sărbătorilor, nu numai la cadouri multe, sarmale, cârnaţi şi eventual câteva kilograme în plus. Crăciunul e, peste toate astea, un eveniment al sufletului. Multă lume scria şi mă îndemna să fiu mai bun în această perioadă. Nu numai pe mine, ci pe toţi, în general. Nu ştiu dacă ăsta e mesajul adevărat al Sărbătorii acesteia minunate. Eu merg pe principiul lui Dalai Lama, atunci când vrei să fii bun cu adevărat şi nu doar să înşirui nişte cuvinte, nişte vorbe. El spunea aşa: "Fii bun ori de câte ori e posibil! Şi e posibil întotdeauna." Mai are vreun rost să comentez? Categoric nu. O să merg mai departe şi o să spun că în perioada asta nu trebuie nu numai să înfulecăm ca nişte saci fără fund, ci trebuie să ne hrănim şi sufletul. Cu riscul de a fi acuzat de prea mult romantism sau de orice altceva, chiar dacă nu v-am urat nimic de Sărbători, o să vă fac un dar, zic eu. O melodie cântată din suflet pentru suflet. Am ascultat-o acum ceva vreme vreo 3-4 zile încontinuu. E sublimă, superbă, înălţătoare, minunată, extraordinară. Sau, mai simplu: de nedescris în cuvinte... Îţi umple sufletul şi inima de căldură. Aştept păreri despre o asemenea mostră de frumos! 

P.S: Poţi să urăşti melodia asta, limba franceza sau orice altceva, însă când vezi şi asculţi mii de oameni fredonând acelaşi cântec la unison, nu poţi decât să te emoţionezi... şi să te bucuri că aşa ceva există!

Lara Fabian - Je t'aime:

Cum să te prostească Iliuţă, frate?

Eu sunt unul dintre duşmanii declaraţi ai somnului. În ultimii 3-4 ani nu cred că m-am culcat mai devreme de ora 1 pentru că mereu am câte ceva de făcut sau pentru că mai butonez aiurea telecomanda în speranţa că voi găsi ceva interesant de văzut la TV. Aşa mi s-a întâmplat şi acum câteva seri. Zapez eu ce zapez pe la 1:30 noaptea şi îmi opresc atenţia asupra Antenei 1 unde, de obicei, sunt piţipoancele alea stresante care vorbesc mult şi fără rost ca să te convingă să le bagi un bănuţ în buzunar prin concursurile lor pentru retardaţi mintal. Pe postul cu pricina era un băieţaş cu privire de bou speriat şi faţă de poponaut în acelaşi timp (n-are de ce să se simtă jignit că asta-i realitatea). Sub el văd că scrie cu ditamai literele: "Iliuţă - numerologie". Atunci zic să stau să mă uit la el că poate o fi vreun doctor docent în numerologie şi prima mea impresie e de neam prost. Şi fac greşeala să-l şi ascult. Săracu' de el... În afara faptului că e peltic, e şi agramat şi simte mereu nevoia să încheie fiecare propoziţie (că la fraze n-a ajuns încă) cu "totuşi". Nu ştiu, frate, cine l-o fi angajat, dar băiatul ăla ar trebui să fie undeva prin clasa a 3-a primară sau aşa ceva. Aşteptam cu o emoţie crescândă să sune primul telespectator ca să ascult ce poate să-i debiteze mintea micuţului cretinoid (ca să vedeţi cu ce-mi pierd eu minute preţioase din viaţă). Şi, într-un final, când eu aveam nevoie de nişte pastile de nervi ca să-l mai suport pe Iliuţă ăla mic şi peltic încă 3 secunde, ei bine, da, minunea s-a întâmplat! Un naiv a sunat! Tarifele la astfel de excremente televizate sunt destul de mari, zic eu, dacă nu extrem de mari (1,19 ieuro/minut). I-a spus cretinelului data naşterii, după care micuţul Nostradamus şi-a început pledoaria care n-avea absolut nicio legătură cu viaţa bietului naiv care plătise ca să fie prostit în direct. Şi atunci mă întreb: cam câţi neuroni în moarte clinică trebuie să existe în căpşorul tău ca să crezi că un papagal peltic e în stare să-ţi ghicească viitorul stând cu o amărâtă de foaie în faţă??? Cam cât de naiv şi prost trebuie să fii? Băi fraţilor, mai treziţi-vă odată că suntem deja în secolul 21! Nu mai speraţi să aflaţi dacă în noaptea următoarea veţi merge de 2 sau de 3 ori la budă! Ca să vedeţi că expertul numerolog Iliuţă (că parcă ai lui nu puteau să-l numească Ilie, Ilioi sau oricum altcumva) este ceva de te iei cu mâinile de creierii capului şi-ţi vine să alergi vreo 10.000 km, am găsit şi o înregistare cu analfabetul peltic. Luaţi de vă râdeţi!

P.S: Nenea Iliuţă, spune-i lu' nea Felix (Dan Voiculescu) să-ţi dea bani de-o ciungă ca să-ţi cumperi şi tu altă cămaşă că pe aia în carouri o porţi de când se bătea Ştefan cu turcii! Ruşinică!

UPDATE: Aseară pe la 12 noaptea, "În gura presei", Mircea Badea şi Marius Tucă s-au declarat şi ei fani Iliuţă - numerologie. Deci nu sunt singurul tâmpit... Măcar atât!

Duduia Nuţi Udrea e şefă la Turism

N-am mai scris de o bună bucată de vreme şi nu vreau să las evenimentele să treacă pe lângă mine. Or fi crezut "cocostârcii" că au scăpat de mine, însă nu, sunt tot aici, mai înverşunat ca niciodată şi cu un mare chef de luptă cu inapţii, inepţii şi prostia. Acum câteva săptămâni au avut loc alegerile parlamentare pentru prima dată uninominale. Adică un mare nimic. În afara schimbării modului de desfăşurare şi organizare a alegerilor, nimic nou sub soare. Aceleaşi campanii infecte cu multe sacoşe pline cu arpacaş şi, eventual, un pix cu juma' de mină, aceleaşi veşnice promisiuni electorale, aceleaşi partide... Însă parcă ceva s-a schimbat: lupta pentru ciolan care mie mi se pare că a devenit mult mai mare. Toată lumea aleargă după ciolan chiar dacă e nevoită să facă sute de compromisuri şi concesii. De unde atâta moralitate, de unde atâtea viziuni politice, de unde atâta atitudine??? De nicăieri. Dacă înainte de alegeri, PDL şi PSD îşi dădeau lovituri grele la fluierul piciorului ca la un meci de fotbal de Divizia a 3-a, acum se iubesc ca doi îndrăgostiţi care au fluturi în stomăcel. Au pus de o cârdăşie (minunata alianţă pentru România: PDL-PSD-PC) şi au început să împartă ciolanul, respectiv, funcţiile. Emil Boc sau "piticul de grădină cu palton", cum îl denumea Ciutacu, a fost desemnat de Băse în funcţia de premier, după ce fosila de Stolojan a renunţat. Iar micuţul preşedinte de partid şi primar al Clujului şi-a format un cabinet de miniştri. Unii dintre ei sunt nişte iluştri necunoscuţi, dar asta nu e important. Alţii sunt cunoştinţe vechi (alde Gabriel Oprea, Radu Berceanu sau Ilie Sârbu) care au supt mult şi bine sângele poporului până acum. Însă cea mai tare desemnare EVER e cea a duduii ce poartă câte Vuittoane vrea muşchiul ei pe braţ şi anume: madame Nuţi Udrea. Ea este cea care îi ştergea botoşeii prezidenţiali lui Băse ori de câte ori avea nevoie. În plus, e soţia lui Cocoş. Dar nu orice cocoş, ci Dorin Cocoş, nenea ăla care a făcut un car de bani în Bucureşti cu parcările. Deci, de mâine încolo o să trăiesc într-o ţară în care Udrea e ministrul Turismului, fraţilor! Ea, femeia-model care dădea cu mopul în campanie până-i săreau başcheţii din picioare, femeia care utiliza forţa brută pentru a planta nişte copăcei, cea care mergea cu balerini în picioare pe nişte coclauri de unde nici tancurile sovietice nu te mai salvau, cea care a croşetat în direct la TV, cea care ne-a adus aminte că cârnatu' de Pleşcoi e de mare fiţă (cacofonia e intenţionată, băi intelectualilor), ei bine, ea este ministru în Românica. Adică ceva mai bine de o treime din poporul ăsta a fost la vot ca să o pună PDL-ul pe fătuca Udrea ministru? Păi iată că da. Aşadar, trăim într-o ţară cu adevărat minunată dacă partidul ăsta de pseudo-intelectuali n-a avut pe altcineva pentru funcţia de ministru al Turismului. Daţi-vă seama câte lucruri ştie madame Udrea despre paltforme-program, despre legi ordinare şi organice, despre pluralismul politic şi management-ul hotelier! Oricum mi se pare că avem o clasă politică minunată, fantastică! Pe domnia ei mai bine o puneau ministru la Ministerul Shoppinguitului sau la Ministerul Silicoanelor. Era mai avantajos, zic eu. Doamna Udrea, eu sunt fanul nr.1 declarat al dumneavoastră! Oriunde altundeva, dar nu în politică! 

Câtă viziune politică credeţi că ascunde Nuţi Udrea în decolteul afişat generos? Să fie o viziune, să fie două?

Avem una bucată blondă, una bucată poşetuţă de firmă şi... bineînţeles una bucată "mână erectă"! Aţi ghicit!

Timpul trece, noi nu te uităm

Vinerea trecută, pe 21 noimebrie, a avut loc Balul Bobocilor cantacuzini care are loc în fiecare an prin luna noiembrie. Ăsta e un adevărat eveniment pentru un orăşel de nici 15.000 de locuitori cum e Sinaia, dar care are un colegiu cu care se poate mândri oriunde fără a se considera în vreun moment inferior. Am fost şi eu prin zonă împreună cu parte din colegii mei, că doar aşa facem în fiecare an. Lume multă, boboci care mai de care mai emoţionaţi, fătuci cu boticul înţesat de gloss, muzică bună (adică mie mi-a plăcut), profesori scoşi din sălile de clasă şi aduşi pe ringul de dans. Eu m-am distrat, nu pot să zic nu, însă concursurile de Miss şi Mister au fost cam răsuflate, cu probe "obosite" deja de timp şi cam fără farmec... Însă din alt motiv scriu acest post. Balul a început cu un filmuleţ făcut în memoria Alexuţei, îngeraşul care va rămâne mereu în inima noastră. A fost de-a dreptul emoţionant. Roxy, colega mea dragă şi sora Alexicăi, a scris un text pe care voia neapărat să-l citească acolo, în faţa tuturor. Nu i s-a permis însă pentru că aşa suntem noi: ne ferim de întristări, uităm că, deşi sună teribil, moartea face parte din viaţă. Ulterior, ea m-a rugat să postez textul acela pe blog-ul meu. Am acceptat imediat, fără nicio problemă din mai multe motive pe care n-o să vi le spun acum. În cele ce urmează, aveţi textul pe care l-am primit, scris de Roxy din perspectiva surorii ei:

"Ei bine,aşa a început totul...am aflat că...sunt bolnavă...am căzut din punct de vedere psihic...nimic nu era clar...erau doar presupuneri şi incertitudini...toţi cei din jur mă sunau...vroiau să mă vadă...sora mea nu pleca de lângă mine...mamei îi simţeam respiraţia în fiecare minut...Am aflat într-un final despre ce era vorba...era o boală cumplită...dar m-am hotarat să lupt...eram la o vârstă la care nu puteam să mă dau batută...aveam toată viaţa înainte...nu puteam să renunţ...aşa că am continuat să lupt...fiecare răsărit reprezenta o reuşită...îmi dădea putere,chiar dacă îl priveam de pe geamul clinicii,mă dezmierda în fiecare dimineaţă...visam mereu să nu mă mai întorc acolo...să rămân acasă...să cânt la chitară...visam...să pot sa mai skiez o dată...să pot să mai fiu Eu...acel copil care păşea uşor spre adolescenţă...acel copil plin de voioşie,care zâmbea mereu...căruia i se vedea fericirea în sclipirea ochilor...întotdeauna credeam că nu m-am distrat cât a trebuit...că trebuia să fac multe lucruri...simţeam că timpul se pierde printre picăturile de ploaie ce le auzeam deseori cum se zdrobeau de caldarâm.

Probabil am avut o impresie mult prea bună despre viaţă,dacă am insistat să lupt.Sau poate a fost mai puternică nevoia dureroasă de a mă opune singurătăţii ce simţeam că îmi era destinată.Căci nu suportam singurătatea...am crescut mereu lângă sora mea...eram împreună peste tot...ne sfătuiam...eram cele mai bune prietene.Probabil ea nu şi-a dat seama decât în ultimele clipe cât de mult o iubeam. Însă nu mi-a fost de-ajuns să o iubesc pe ea,familia,pietrele înnegrite de lumină şi cerurile colorate de căldură.De aceea m-am aflat mereu în conflict cu caracterul meu.Adesea îmi era greu să mă resemnez cu regrete.Nu a fost nevoie să ştiu de la alţii ce este solidaritatea,căci eu însămi m-am priceput să-mi fac prieteni.

Ştiam că succesul este atins în momentul în care te autodepăşeşti.Ei bine,asta mi-am dorit...să mă autodepăşesc.Mi-am dat seama că lucrul cel mai important pe care trebuie să-l faci este să te perfecţionezi pe tot parcursul vieţii.Îmi doream mai mult...să merg la liceu...era cea mai mare prioritate...am făcut un sacrificiu atât de mare pentru a ajunge aici încât,spitalizată fiind,am fost nevoită să îmi dau tezele în incinta clinicii...la o mână,aveam hidratările tratamentului...iar cu cealaltă mână...mă chinuiam să îmi scriu teza...am trecut peste...a fost greu,dar am mers mai departe...vroiam... să îmbrac uniforma.Am înţeles întotdeauna că pentru a atrage oameni plăcuţi,trebuie să mă fac la rândul meu placută.Pentru a atrage oameni puternici,trebuie să fiu la rândul meu puternică,iar pentru a atrage oameni loiali,trebuie sa fiu la rândul meu loială...reuşeam de fiecare dată...de asemenea,încă de mică am învăţat că respectul nu trebuie să lipsească...ştiam că dacă îi respect pe cei din jur,mă respect pe mine.

Credeam că se va termina tot coşmarul...dar durerile erau cumplite...simţeam că nu mai am putere...dar nu mă dădeam bătută...până când...n-am mai putut suporta...am intrat într-o lume pe care nu o prea pot descrie...doar aparatele medicale mă ajutau să mai respir...ştiu doar că cei din jur vorbeau cu mine şi mă strigau...dar nu le puteam răspunde...nu mai aveam putere...aş fi dat orice să le mai pot spune ceva...vroiam doar să o mai văd o dată pe sora mea...le-am dat de înţeles celor de lângă mine...în momentul în care i-au pronunţat numele,două lacrimi mi-au curs uşor pe obraz şi mi s-au împreunat în barbă...eram Eu şi Ea...împreună pentru totdeauna.Aş fi vrut să le mai spun atâtea...şi poate cel mai tare mă doare că nu am mai ajuns o data acasă...să văd Bucegii ce străjuiesc peisajul din jurul casei...să pot să mai fiu o dată Cercetaş,chiar dacă voi rămâne pentru totdeauna...să pot să mai privesc o dată cum apune soarele în spatele Caraimanului...să văd cum cade primul fulg de nea...să mă plimb prin ploaie şi să simt atingerea fiecărei picături de rouă...să pot să mă joc cu un fir de ghiocel...să simt iarba proaspătă sub picioare,în fiecare vară...să simt mirosul ierbii uscate...să mai văd o dată marea,care va rămâne veşnic în ochii mei...nisipul...scoicile...apa...totul.

Acum poate aş vrea să vă vorbesc...dar nu vă pot spune decât atât:ideea de a trăi,lupta pentru a duce la împlinire această idee...devine un tipar cu care ne confruntăm toţi...ia forma unui labirint în care ne pierdem din ce în ce mai mult,complicându-l cu propriile noastre acţiuni...şi nu doar pentru noi...ci şi pentru ceilalţi participanţi...fără să conştientizăm că de fapt,toţi avem aceeaşi destinaţie...chiar dacă unii ajung mai devreme...alţii mai târziu...acelaşi punct de sfârşit ce ne îndepărtează de orice simţământ...de orice idee.Regrete?...apar peste tot...nu numai la mine...nu numai la tine...toţi avem parte de ele într-un fel sau altul.Însă greşim...pentru că ne pierdem în ele...şi oricât am încerca să nu o facem,oricât am discuta pe tema asta...cineva în momentul ăsta...tot rătăcit e...şi tu la fel...şi eu...şi noi toţi.Însă despărţirile au ceva din melancolia asfinţitului,o blândă strălucire care ascunde în ea avertismentul întunericului!

Acum nu au rămas decât regrete,amintiri şi multe lacrimi!Însă nu uitaţi,bucuraţi-vă de fiecare răsărit în fiecare zi!Nu suntem decât nişte actori pe scena vieţii!" (Roxana Moiceanu)

România-Franţa 0-3

În săptămâna care tocmai a trecut s-au întâmplat două "evenimente" mai mult sau mai puţin importante, în funcţie de preferinţele individului: România a mai avut o dispută fotbalistică în Champions League cu cocoşelul galic, în timp ce în Statele Unite a început Barackmania odată cu alegerea primului preşedinte american de culoare din istoria Americii. Toată lumea cică e fericită şi mulţumită, amăgindu-se că se va schimba ceva şi prin ţărişoara noastră. Dar nu despre politică vreau să vorbesc acum. N-am chef, televiziunile au lătrat destul 7 zile la rând, iar subiectul devine deja plictisitor. În cele ce urmează vreau să mă leg de a 3-a "repriză" a meciului România-Franţa ce s-a consumat miercurea trecută şi nu numai. Sunt român, sunt stelist şi îmi place fotbalul (dar tot tenisul e "fruncea"). Sunt fan Steaua de vreo 10 ani şi mă uit la meciuri cam tot de atâta vreme. Taică-miu mi-a băgat microbul în sânge, ca să folosesc un termen specific sferei fotbalistice. Dar nu sunt un fanatic absurd, sunt realist şi am ştiut mereu care e valoarea atât a echipei naţionale, cât şi a Stelei. Nu zic că noi suntem cei mai buni, că le rupem picioruşele tuturor. Asta e o aberaţie, e un fanatism dus la extrem. Acum vreo lună şi ceva ştiţi că s-a făcut mare tam-tam pe seama meciului România - Franţa care conta pentru Preliminariile Campionatului Mondial din 2010. Toţi speram într-o minune, deşi ştiam că, la posibilităţile noastre din acel moment, nu era posibilă. Piţi era târât într-un scandal legat de o fraudă într-un cazino. Numai bine ca să se mai pună ceva presiune pe mereu obosiţii jucători ai Naţionalei. Mi-aduc aminte că am văzut meciul cu nişte prieteni într-un restaurant că doar aşa cică fac suporterii... Ai noştri au început în mare forţă, iar undeva prin minutul 20 scorul era deja 2-0 pentru românaşi. Noi, giboneii iubitori de fotbal, eram extaziaţi: conduceam Franţa nesperat pe un teren nu foarte bun la Constanţa. Bineînţeles că în a doua repriză, francezii au început să ne domine pentru că i-am lăsat noi. Mentalitatea de român care joacă fotbal cu inima în chiloţi după ce marchează un gol (sau două) ne-a arătat, ca în nenumărate alte meciuri, că nu ştim să jucăm demn, fără să băgăm autobaza în poartă şi să aşteptăm minutele să treacă. Fotbalul se joacă până fluieră arbitrul finalul meciului, nu până dai un amărât de gol. Astfel, la finalul meciului tabela arăta 2-2 pentru că Ribery şi compania s-au încordat şi au revenit de la 2-0 în faţa unei echipe de fotbalişti plăpânzi care, săracii, nu mai ştiau unde să se ascundă de dribling-urile de mare fiţă ale francezilor. Deci, la capitolul atitudine, România-Franţa 0-1. Bun. Cam tot românul ştie că anul ăsta suntem reprezentaţi (sau nu) de două echipe în Champions League, cea mai mare şi importantă competiţie intercluburi din Europa: Steaua şi CFR Cluj. Şi steliştii şi clujenii au picat în grupă cu două echipe din Franţa: Bordeaux şi Lyon (care are 7 titluri consecutive de campioană). Că aşa ne e nouă norocul... În primul meci cu francezii, pe banca Stelei se afla Marius Lăcătuş, un fost mare fotbalist care vrea să devină şi mare antrenor. Meciul s-a jucat în Ghencea cu casa închisă pentru că speram cu toţii să facem o figură bună. Ai noştri au început vertiginos partida. La un moment dat conduceau cu 2-0. Eu deja începusem să mă bucur cu adevărat. Când, ce să vezi? Lăcătuş le comandă retragerea jucătorilor lui. Îl bagă în teren pe un băiat Toja care nu e în stare să dea 2 pase bune şi care joacă mai prost decât orice jucător de Divizia C. Se face 2-2. Steaua nu se lasă şi mai bagă mingea în aţe încă o dată. După aceea, cocoşeii s-au înfierbântat, iar eu am trecut prin aceleaşi emoţii prin care treceam acum 3-4 ani când steliştii erau îngenunchiaţi în Cupa UEFA de către englezii de la Middlesborough. Ne-am băgat cu fundul în poartă şi am luat 3 goluri în câteva minute. Deci, România-Franţa 0-2. Lăcătuş ne-a demonstrat că, deşi nu e încă un antrenor de mare valoare, e un om cu demnitate şi şi-a dat imediat demisia după înfrângerea umilitoare din Ghencea cu Lyon. Apoi, s-au vehiculat nume şi nume. Oierul Gigi l-a ales pe Dorinel Munteanu ca să-i conducă turma de ovine. Eu recunosc că n-am încredere în el şi cred că îşi va face repejor bagajele. N-am încredere, în general, în foştii fotbalişti care vor să devină foarte repede şi antrenori. Ei au impresia că antrenoratul e acelaşi lucru cu bătutul mingii pe asfalt. A urmat apoi, miercurea trecută, un alt duel cu francezii, de astă dată pe Stade Gerland, tot cu Lyon. Suporterii stelişti credeau în Dorinel, în aerul proaspăt pe care el se presupunea că-l va aduce la echipă, în eternul şoc cauzat de plecarea fostului antrenor. Munteanu a schimbat câţiva jucători din echipa de bază. Steaua însă a jucat fără vlagă, nu şi-a creat ocazii prea multe şi şi-a luat-o, din nou, în pifometru cu 2-0. Zapata, mare portar de echipă naţională, îşi rodea unghiile în poartă şi se scobea în nas şi, ca atare, şi-a luat două chifteluţe de la Lyon. Steaua a jucat în atac cu Kapetanos, un biet jucător necunoscut care a fost adus pe nimic de undeva din Grecia. Adică Becali are impresia că va face vreodată ceva în Liga Campionilor cu un atacant amărât adus gratis, ţinând cont că, de exemplu, Lyon are un buget de 200 de milioane de euro? Normal că nu. Habar n-avem să construim, nu ştim să plimbăm mingea, dăm pase lungi care, în final, ajung la adversar, n-avem viziune. Dintr-o echipă de 11 fotbalişti, doar Bănel e în stare să alerge 90 de minute mâncând pământul. Dorinel îşi permite să facă experimente într-un meci de Ligă şi îi bagă în teren pe Toja (un zero barat pentru echipă care nu aleargă, nu pasează, nu şutează) şi pe Pleşan care nu mai văzuse mingea de câteva luni. Aşa ceva nu se poate! Nu poţi să emiţi pretenţii în asemenea condiţii. E jalnic ce se întâmplă la Steaua, echipă condusă de un ciobănaş care habar n-are cu se mânâncă fotbalul, dar cumpără jucători după ce îi vede pe DVD-uri. Ca atare, iată că Steaua nu e în stare să mai bată pe nimeni în ultima vreme (egal cu Dinamo, înfrângere cu Lyon, egal cu Rapid) şi pare o echipă decimată, o echipă fără busolă care mai e ţinută în picioare doar de forţa de inerţie. Bre oierule, eu zic că ar fi cazul să ne mai laşi că te-ai lăudat atâta şi te-ai rugat la Dumnezeu încât avem numai ghinioane şi nu suntem în stare să mai jucăm nimic. Du-te mai bine şi numără "măslinele" ovinelor din dotare că de Steaua am văzut cât de bine te-ai ocupat! Nu te mai face că bagi bani în echipă, când, de fapt, tu vrei numai să câştigi de pe urma ei. Suporterii au ajuns şi ei la capătul răbdării! Nu ştiu cât o să te mai suporte! În concluzie, atitudinea noastră nu are nimic de a face cu cea occidentală. Nu ştim să câştigăm, nu rezistăm psihic, suntem labili şi se pare că nu învăţăm niciodată din greşeli. În concluzie, spun doar atât (cu părere de rău): România-Franţa 0-3. 

Încă mai trăim

Undeva pe la începutul lui septembrie, scriam un articol despre unul dintre evenimentele ce avea să înspăimânte mare parte a muritorilor de rând: punerea în funcţiune a aceleratorului de particule de la Geneva. Pe atunci nu mai ştia poporul muncitor unde să se ascundă de găurica neagră: care sub mese, care după cuier, care la vecinu' Costel în ogradă... Băbuţele, în aşteptarea pensiei lunare, nu mai vorbeau la colţ de stradă despre Cioacă şi Elodia, ci îşi dădeau foarte în serios cu părerea despre experimentul Geneva. Şi eu, ca parte componentă a masei de oameni ce populează Terra, am ascultat păreri şi păreri de pe la toate posturile TV existente şi inexistente. În articolul de acum vreo lună şi ceva "militam" împotriva fricii în masă semănate mai mult sau mai puţin voit în rândul populaţiei. Am râs, am făcut mishteaux (pentru intelectualii lu' nea Peşte: i-am persiflat) de vieţuitoarele care credeau că miile de cercetători strânşi la Geneva sunt doar nişte eunuci neperfomanţi care n-au altă treabă acasă şi vor neapărat să se joace de-a dumnezeii cu omenirea. Au apărut şi nişte comentarii de mare rafinament aici pe blog cum că fiecare are dreptul să vadă cum vrea situaţia asta, că de ce îmi permit eu să-i ironizez pe micuţii cărora le e teamă de găuricile negre, bla bla bla... Măi speriaţilor de găuri, (că altfel nu pot să vă zic la ora asta), uite că am avut dreptate să râd cu lacrimi de voi atunci când vă luaţi foarte în serios şi expuneaţi nişte teorii demne de Spitalul 9 (prima la stânga)! Uite că suntem pe 29 octombrie (la mai bine de o săptămână de presupusa distrugere a planetei) şi nici n-am crăpat, nici nu m-am dezintegrat şi nici n-am auzit de omuleţi înghiţiţi de găurele! Am fost şi în Turcia, a trecut şi ziua lu' taică-miu şi tot aici sunt. La fel de teafăr şi nevătămat ca în septembrie şi la fel de "neliniştit". În ceea ce priveşte acceleratorul de particule de la Geneva, trebuie să vă spun că cercetătorii au oprit "maşinăria" la aproximativ o săptămână de la începere din cauza (şi nu datorită!) unor probleme tehnice. Din câte am înţeles, băieţii deştepţi vor relua experimentul undeva prin martie-aprilie 2009, răgaz destul de mare pentru "speriaţi" să-şi găsească eventual un buncăr unde să fie în siguranţă. Astfel, inconştienţii s-au dovedit a fi mai mult decât conştienţi (la cercetători mă refer). Până una-alta, hai să bem un Cico (cu variantele: bere, whisky, apă cu lămâie sau alcool de 90 de grade) în cinstea faptului că încă vieţuim şi hai să învăţăm să nu ne mai tremure gladiolele când auzim de vreun proiect de anvergură şi să ne stăpânim (în cazul unora) pornirile febrile de a merge la oliţă din cauza fricii!

Despre Turcia, cu drag

Sunt aproape 4 săptămâni de când m-am întors din Antalya şi încă n-am scris nimic despre ce lucruri şi locuri interesante am văzut pe acolo. Poate n-am vrut să scriu, poate n-am avut timp, poate n-am avut starea necesară, ţinând cont de evenimentele ce s-au întâmplat în ultimele săptămâni şi care m-au răvăşit. But I'm back in business! Săptămâna bonus de vacanţă de care am avut parte a fost una extrem de relaxantă şi binevenită. Dacă pe la început de iulie mă aflam cu colegii pe o plajă din Corfu (Grecia), la mijlocul lui septembrie mă bronzam undeva prin Antalya (Turcia) alături de familia mea. Dar hai s-o iau cu începutul. Era o zi de luni, 15 septembrie. Ora 3:00. Afară începuse o ploaie măruntă, semn că prima zi de şcoală nu urma să aducă vreme bună şi nici festivităţi prea fastuoase, ci doar multe umbrele şi băltoci. Eu mă bucuram enorm că scap de mizeria asta de vreme şi mă duc să-mi tolănesc trupul pe şezlong la 40 de grade, în Turcia. Plus că stăteam o săptămână departe de un sistem de învăţământ care funcţionează ca o Dacie 1300 din 1970. Adică merge parcă stă. Eram la 3-4 ore de primul meu zbor cu avionul pe care îl aşteptam demult. Am ajuns la aeroport cu maşina unui prieten, am plimbat bagajele de colo-colo, am stat la nişte minunate cozi că doar aşa ne stă bine. Dar mereu există o parte tragi-comică la statul la coadă pentru că de fiecare dată apare un nene durduliu care simtă nevoia să facă o revoluţie ad-hoc. Nu vrea el să fie în rândul muritorilor de rând. E mai cu moţ, mai puternic. Lumea se uită stupefiată sau amuzată la el, organul îl roagă să se calmeze şi totul se termină cu plecarea rotofeiului de la locul în care mulţimea suferă. Îmi plac de mor fazele astea. Sunt neaoşe. La 7 fix a decolat avionul. Am încercat să molfăi nişte gumă la decolare că cică aşa trebuie şi n-am avut probleme. E foarte tare senzaţia pe care o ai atunci când avionul rulează cu vreo 300 km/h înainte de a se desprinde de sol. E greu de explicat, trebuie trăită. Undeva în jurul orei 9:00 toţi pasagerii îl aplaudau pe pilot pentru aterizarea fără probleme. În cele două ore de zburat printre nori am văzut nişte imagini colosale pentru că cerul a fost mai mult senin. Soare, mare, oraşe, nori, toate se îmbinau şi formau ceva de neuitat. Ajunşi în aeroportul din Antalya, ne-am aşteptat cuminţei bagajele să apară pe bandă, după care ne-am îndreptat către autocarul care ne aştepta. Ghidul era un turc stabilit în România care vorbea româneşte mult mai clar şi coerent decât Bobocu' (pentru cunoscători) şi care ne-a explicat cum stau lucrurile prin zonă. Hotelul în care am stat 8 zile se numeşte Siam Elegance 5* şi este construit anul ăsta. E unul dintre hotelurile speciale ca arhitectură interioară pentru că a fost conceput în stil asiatic, astfel că inclusiv camerele au această amprentă. Am aşteptat destul până ne-am cazat pentru că plecau alţi românaşi din hotel. Apoi, am intrat rapid în camerele utilate cu mult bun-gust şi am plecat spre plaja privată a hotelului. Soarele dogorea, lumea era peste tot. Pe mine m-a epatat iniţial ce am văzut în jur. O piscină exterioară uriaşă, teren de tenis, pool-bar, tobogane, amfiteatru, snack-bar, sală de bowling, disco, restaurante şi multe altele. Practic nu aveai cum să te plictiseşti pe timpul şederii acolo. Pentru că noi am avut regim de ultra all-inclusive, am avut toate mesele şi băuturile asigurate. Astfel că puteai să mănânci şi să bei până crăpai, de dimineaţa până seara. Nu era nicio problemă pentru că mâncare era peste tot (la piscină, în restaurantul hotelului, în snack-bar), iar băutura era non-stop (adică puteai să bei şi la 4 dimineaţa, dacă te ţineau corzile vocale). Ruşii sugeau vodkă până se făceau stuf. Îşi luau o sticlă chiar şi la masa de prânz. Plus că pentru ei mesele erau adevărate festinuri, adică luau mâncare cât pentru 30 de elefanţi pe care bineînţeles că nu o terminau şi trebuia apoi aruncată. Trebuie să vă spun că la masă era cu autoservire. Pe scurt, mâncai ce şi cât vroiai. În cele 8 zile, am jucat tenis cu taică-miu, am făcut gimnastică în apă (sunt mândru de mine), am jucat volei pe plajă, am mers la sala de fitness că poate s-or lega ceva pătrăţele şi de abdomenul meu, m-am dat în tobogane, am jucat polo cu nişte namile de oameni, am mers la saună, am văzut spectacole în amfiteatru, am jucat tenis de masă, am stat pe interneu. Deci, nu am avut cum să mă plictisesc. Ceea ce m-a bucurat enorm a fost faptul că plaja era cu nisip, nu cu pietriş ca în Corfu, iar pe fundul Mării Mediterane nu erau stânci şi pietroaie. Într-una din zile, am mers cu ai mei în Antalya (oraşul), căci hotelul era în Bogazkent. Am văzut un port în care erau ancorate ambarcaţiuni de mici dimensiuni, am intrat într-o moschee, am mers şi la shopping că doar trebuie să fim în trend. Toate astea pe o căldură de 35-40 de grade. Mi-au plăcut foarte tare palmierii din Antalya care se aflau pe mijlocul străzii între cele două sensuri de mers. Parcă eram în Miami şi nu altceva. Ciudat mi s-a părut faptul că, deşi coşurile de gunoi erau destul de rare (mai dese decât la noi oricum), pe jos nu erau gunoaie. Am avut parte de o vreme execelentă, zic eu, cu excepţia ultimei zile şi ceva în care a plouat, dar nesemnficativ. În Antalya, mi-am dat seama că turcii au cu adevărat în sânge comerţul. Zici că s-au născut în bazar. Sunt în stare să-ţi vândă şi un băţ de ureche folosit, un ac fără gămălie, o lămâie stoarsă, orice. La ei totul e negociabil. Nimic nu are un preţ fix. Chiar şi în reprezentanţele firmelor mari (de exemplu, Reebok) preţurile nu sunt fixe. Orice turc care vinde ceva ştie măcar o limbă străină, dar sunt câte unii care vorbesc 3 limbi: germana, engleza, rusa. Mie îmi e foarte clar că Turcia e mama comerţului ambulant.

Asta e una dintre minunăţiile de poze făcute din avion. Soarele era stăpân absolut. Poza asta a fost făcută în drum spre Turcia.

Abia ajunseserăm în Turcia. În spatele meu e aeroportul din Antalya. Iată şi o mostră de palmieri turcaleţi.

Cam aşa arătau camerele de la Siam Elegance. Mie mi-au păcut mult pentru că mi s-au părut deosebite, originale.

Am jucat şi polo în Turcia cu nişte dulăpioare de 2 pe 2. Şi chiar mi-a plăcut pentru că am dat şi goluri. Am jucat în atac cu Stelică, mare om, mare caracter!

 

Gladiatorul din mine a simţit nevoia să se ia la trântă cu preţiosul monument din imagine care se afla în centrul Antalyei.

Ăsta e portul mic, dar cochet care constituie un punct de atracţie pentru turiştii ce vizitează Antalya.

Imagine din interiorul moscheei în care am întâlnit credicioşi rugându-se la Allah.

Toate pozele astea sunt făcute din avion. Sunt nişte imagini incredibile de care te îndrăgosteşti pur şi simplu... 

Sejurul de 8 zile petrecut pe plaiuri turceşti a fost o adevărată relaxare şi un prilej să cunosc obiceiuri, oameni şi locuri noi. Alături de familie m-am simţit foarte bine şi trebuie să le mulţumesc pentru că mi-au dat şansa (nu mai ştiu a câta şansă) să văd o altă ţară care m-a impresionat prin căldura oamenilor şi frumuseţea locurilor. Bineînţeles că n-o să uit niciodată că primul meu zbor cu avionul a fost spre Antalya pe când aveam 17 ani. Aştept cu nerăbdare să văd alte şi alte locuri, dar până atunci mai e. Până una-alta, ca să ajung în prezent, trebuie spus că a început din nou şcoala cu teste, teme, note mari şi mici, probleme. Dar are şi ea farmecul ei. Până la următoarea călătorie, nu uitaţi să vă bucuraţi de fiecare clipă a vieţii! Chiar merită! Mai multe poze din Antalya găsiţi aici

Durere în suflet şi mărginire în minte...

Sunt trist, sunt dezolat, iar optimismul care mă caracterizează în general a luat astăzi o pauză. Nu vreau să par patetic, dar simt nevoia să scriu câteva rânduri acum când tristeţea şi durerea fac schimb de roluri în sufletul meu. Dar aceste sentimente şi stări teribile sunt infinit mai mari în cazul şefei mele dragi şi al familiei ei. Poate mulţi dintre voi nu înţeleg rostul acestor cuvinte. Atunci am să încerc să vă explic momentele grele prin care mulţi colegi şi prieteni de-ai Alexuţei trec, deşi ştiu că o să fie dificil. Azi dimineaţă m-am trezit cam greu, ce-i drept, pentru că am stat să văd meciul Stelei cu Fiorentina. Părea să urmeze o zi obişnuită şi plicticoasă de şcoală. Pe drum, m-am întâlnit cu o prietenă, am discutat, am glumit. Mă simţeam chiar bine şi destul de voios pentru ora 8 dimineaţa. Intru în clasă zâmbind şi îmi salut colegii. Nu primesc niciun răspuns. Ridic capul din pământ şi văd nişte chipuri desfigurate, de o tristeţe înfiorătoare. Lacrimile curgeau şiroaie pe feţele multora dintre ei, semnalând o durere doborâtoare. Privirile lor erau îndreptate spre pământ în semn de disperare şi resemnare. Eu ştiam care era situaţia surorii Roxanei sau cel puţin credeam că ştiu (era internată în spital în Timişoara şi era pe cale să paralizeze). Am făcut legătura între tristeţea generală şi starea de sănătate a Alexuţei. Mă gândeam însă că îngeraşul paralizase. Dar un coleg mi-a dat vestea şocantă care m-a tulburat complet: micuţa cu ochi femecători păşise spre lumea umbrelor în noaptea ce tocmai a trecut. Am rămas fără cuvinte, m-am aşezat în bancă şi tot speram că ăsta era un coşmar din care voiam să mă trezesc rapid. Nu-mi venea să cred. Alexuţa, copila care a luptat de la egal la egal cu leucemia, o boală atât de cruntă, fusese învinsă, deşi cu toţii eram optimişti şi credeam în puterea ei de a ieşi învingătoare din această luptă crâncenă pentru viaţă. Îmi venea să mă dau capul de pereţi. O fetiţă de 15 ani pe care o cunoscusem cu o vară în urmă părăsea lumea asta şi lăsa un gol uriaş în sufletele tuturor. Era o fetiţă veselă, căreia îi plăcea viaţa, glumeaţă, ca noi toţi, dar care avusese nenorocul să întâlnească un obstacol prea mare: nemernica asta de boală numită leucemie care ni-i ia de lângă noi pe cei dragi fără milă. Bineînţeles că mi-am pus în gând sute de întrebări legate de divinitate, de "deciziile" pe care Dumenezeu le ia. Însă mi-am dat repede seama că astfel de întrebări nu îşi au practic rostul. În momente ca acesta îţi dai seama cât de mic, efemer şi nesemnificativ eşti ca să încerci măcar să găseşti răspunsuri sau să-i ceri socoteală Celui de Sus. Deşi sunt un tip pe care nu multe lucruri îl impresionează pe lumea asta, lacrimile mi-au curs atât pe obraji, cât şi în suflet. Odată cu vestea asta cutremurătoare de-a dreptul, ni s-au frânt aripile tuturor celor care, poate naivi, eram optimişti şi credeam cu tărie că o vom revedea pe Alexuţa aşa cum a fost ea odată: veselă şi cu o sclipire fermecătoare în privire. Aripile speranţelor noastre au fost frânte, sufletele noastre, ale tuturor, suferă, iar minţile se gândesc neîncetat doar la îngeraşul care a plecat spre o lume mai bună, mai dreaptă. Suntem parcă legaţi de mâini şi de picioare, nu putem face nimic. Starea asta e îngrozitoare, te macină, nu te lasă în pace. Ţin să amintesc neapărat faptul că întreaga familie a Alexuţei a dat dovadă de o discreţie covârşitoare. Aceşti oameni au suferit în tăcere multă vreme ca nişte martiri şi pentru asta merită un imens respect. Au fost demni până la capăt, au privit moartea în ochi cu o demnitate uriaşă. Deşi e un stereotip deja, trebuie să fim tari şi foarte uniţi ca să trecem peste asemenea clipe! Şi trebuie să nu încetăm să credem în Dumnezeu, deşi avem impresia că şi-a întors faţa de la noi. Roxy, fii tare! Noi toţi suntem alături de tine şi nu te vom lăsa să te "prabuşeşti"! Te vom sprijini mereu! Alexuţa, draga noastră, Dumnezeu te-a luat prea devreme la El! Poate că avea nevoie de un îngeraş care să-L ajute şi să-L înveselească şi, din păcate, te-a ales pe tine! Odihneşte-te în pace acolo sus! Noi te vom iubi mereu şi nu te vom uita, micuţa noastră! ! !

UPDATE: Bucuraţi-vă de vieţile pe care le aveţi, preţuiţi-le şi învaţaţi să aveţi grijă de voi! Nu mai consideraţi toate tâmpeniile ca fiind probleme pentru că, iată, alţii se luptă cu boala şi au adevărate probleme! ! !

Vama Veche Epilog
Asculta mai multe audio Muzica »

Iris - Ultima toamna
Asculta mai multe audio Muzica »

Laura Stoica - Vreau sa am steaua mea
Asculta mai multe audio Muzica »

robbie williams-angels
Asculta mai multe audio Muzica »

Începe şcoala, dar nu prea îmi pasă

Azi clopoţelele din mii de şcoli vor anunţa din nou adunarea generală a sute de mii de elevi pe băncile şcolilor, liceelor, colegiilor. Pentru cei mai mulţi, ăsta e un motiv de întristare profundă. Iar începe şcoala, iar profi bosumflaţi, iar teme cu caru', iar note... Alţii însă se bucură pentru că cică îşi revăd colegii pe care în timpul anului îi înjură de mama focului. Bobocii de abia aşteaptă să păşească şi ei în rândul celor care "învaţă", care chiulesc, care îşi trimit oră de oră bileţele. Dar, săracii, nu se gândesc că vor primi botezuri peste botezuri cel puţin în prima săptămână a lor în calitate de liceeni. Vor ajunge acasă ceva mai auzi decât dacă ar fi avut parte de un tsunami sau de o ploaie torenţială. Pentru mine începerea "sezonului competiţional" 2008-2009 e prilej de mare bucurie, nu pentru că sunt fan al umplerii caietelor cu cerneală, nu pentru că ador profesorii, nu pentru că îmi plac notele, ci pentru simplul motiv că îmi iau tălpăşiţa din ţară fix când începe şcoala: pe 15 septembrie! Da, mă duc să-mi mai bronzez un picuţ trupul şi să-mi relaxez pătraţelele pe plaiurile Antalyei împreună cu cei pe care îi iubesc cel mai mult: părinţii mei, oamenii care îmi sunt mereu alături, oamenii care mă iubesc necondiţionat, oamenii care cred în mine, oamenii care îmi "predau" lecţii de viaţă zilnic. Plecăm toţi trei departe de stres, de snobi, de prostia neaoşă, dar şi departe de prieteni. Aseară, discutând cu o "veche" cunoştinţă din Bucureşti, mi-a spus că "umanitatea de pe băncile şcolii mă va înjura la greu". În caz că aveţi nişte porniri de furie, puteţi să vă refulaţi aici pe blog. Chiar n-am nicio problemă. O să lipsesc circa 8 zile din Blogosferă, iar cu acest prilej vă doresc să începeţi anul cu dreptul, să fiţi deştepţi, să vă bucuraţi de anii adolescenţei şi să nu lăsaţi prostia să înlocuiască valoarea!

HI5-ul, comedie umană la cote maxime

Mergi pe stradă ca un om normal că doar nu eşti atât de bogat încât să-ţi permiţi o bicicletă, tricicletă sau trotinetă. La colţ, întâlneşti o "pisi" foarte "talentată" cu aere de mare divă. Tu, ca un gentleman respectuos, o saluţi şi o întrebi cum o mai duce. Nici n-apuci bine să termini întrebarea, că îţi dai seama că pe duduie o interesează puţin spre deloc viaţa ta. Dar are un as în poşetuţă, o întrebare: "Dragă, ai cont pe hi5?". Îi răspunzi timid că ai aşa ceva şi mergi mai departe. Ajuns acasă, în bârlogul tău de vis, intri pe mess ca un mic internaut ce eşti. Ce să vezi? Nişte mini-piţi de vreo 13-14 ani şi ceva mai mult de 130 cm înălţime te întreabă dacă ai cont pe hi5 pentru că ele vor neapărat să-ţi vadă mutra mai mult sau mai puţin artistică. Să presupunem că aterizează un marţian amărât pe planeta noastră (înainte de sfârşitul lumii). Întâlneşte o tipă cu fustiţă scurtă, ochelari de mare fiţă şi machiajul la locul lui undeva pe faţă. Credeţi că frumoasa făptură se va speria de micuţul marţian? Ei bine, nu. Ea, cu siguranţă, îi va cere contul de hi5 ca să-i lase câteva comment-uri de mare calitate. Astea sunt câteva cazuri, mai mult sau mai puţin ipotetice, pe care le puteţi întâlni în România la momentul actual. Întregul popor suferă de boala asta cronică, numită hi5. De la pipiţe de 12-13 ani care de abia au învăţat tabla înmulţirii până la omuleţi de 40-50 de ani (pe un picior) a căror burtă cu greu este suportată de cureaua bine strânsă (burtoaca e de la cefele de porc şi litri de bere de la bord). Da, toţi avem cont pe hi5. Eu mi l-am făcut acum vreo 3 ani când încă nu era mania asta, însă asta nu e o scuză. Contul meu e public, puteţi să mă înjuraţi, să trimiteţi comment-uri naşpa/funny/cool... Nu asta e important. Bun, deci poporul iubeşte conturile de hi5, vrea să-şi facă mecla cunoscută cu orice preţ. Accept asta, e dreptul fiecăruia. Dar, hai să vedem cum îşi fac unii (deci, nu toţi) simţită prezenţa. Pentru mine, hi5-ul devine pe zi ce trece mai sinistru din cauza pozelor de acolo şi a dorinţei imense a unora de a acumula cât mai multe comentarii la poze şi prieteni mii şi mii. Există diverşi care cred că şi în somn visează comentarii, cred că le ţin şi de foame şi de sete. Încearcă să te convingă să le mai laşi un comment, două, trei. Eu, practic, nu mai înţeleg care e ideea. Cu cât ai mai multe comment-uri, eşti mai popular? Devii un zeu peste noapte, un idol, un Brad Pitt care plimbă oile prin România, o Naomi Campbell care are 100 de kg? Comentariile astea îţi aduc bani de le doreşti cu atâta patos? Te fac mai puternic, eşti mai potent, te simţi mai viril dacă ai 20.413 comment-uri? Aştept răspunsuri, dacă se simte cineva cu musca pe sau sub căciulă. Pe de altă parte, fetele bune şi băieţii de treabă care dau asemenea comentarii se numesc generic "friends". La mine pe hi5 scrie că am 719 friends. Oricum cuvântul de prieten şi-a pierdut mult din valorea lui iniţială. Acum orice cunoscut devine prieten. Dar ceea ce mă miră e că unii au 10.000, 20.000 sau 50.000 de friends. Cum o fi, fraţii mei albi, posibil aşa ceva? Pare mult prea exagerat. Într-o viaţă de om (sau de porc, pentru unii) nu ai cum, fizic, să întâlneşti măcar atâţia oameni. A propos, să ştiţi că pe hi5 n-au cont oameni populari ca George Bush, Angelina Jolie, Hagi, Clooney sau mai ştiu eu cine. Nu, acolo găseşti şmecheraşi precum Costel Toboşaru', Cornel din Dăbuleni sau piţipoance ca Dana Te Doresc, Pissy, Sooper Diva etc. Apogeul penibilului, al kitsch-ului şi al snobismului este atins însă de pozele postate pe hi5. Trebuie să fii ori cât mai original, ori să urmezi întreaga turmă. Unii, săracii stau noaptea şi se gândesc , se răzgândesc cam în ce poziţie să mai facă o poză pentru minunatul lor profil. Mini-piţipoancele de 12-13 ani care de abia şi-au dat seama că au nişte mici excrescenţe la nivelul pieptului (sâni de grupa mică, desigur) simt nevoia acută de a fi şi ele sexy, că doar aşa au văzut la vecina de la 4 care e divă deja. Şi atunci micuţele acţionează. Ba îşi pozează posteriorul nelucrat la sală, ba fac poze cu jucării de pluş, ba fac poze în baie. Însă nici piţipoancele adevărate nu se lasă mai prejos. Ele fac chiar şedinţe foto. Îşi încordează boticul încărcat cu vreo 2 kg de botox, ne arată sânii de mare calitate (că doar siliconul e încă la modă), îşi pun nişte hăinuţe trendy şi ochelari de soare, chiar dacă e noapte şi poza e gata! Săracele, unele vor să fie super inventive. Fac poze cu telefonul mobil sau fix (după caz şi grosimea portofelului) în baie în oglindă ca să ne arate şi faianţa din dotare. De ce n-or fi înţelegând că eu nu vreau să le văd nici telefoanele, nici gresia, nici faianţa şi nici boticul plin de gloss sau mai ştiu eu ce? Alte dudui fac poze cu cizme suite în pat, căci aşa sunt originale în felul lor. Sunt unele, mititele, care în lipsă de altceva, simt o nevoie uriaşă de a lua pereţii în braţe. Şi se luptă, micuţele, cu pereţii şi mai fac o poză. E tot un chin pe capul lor. Aaaa, şi bineînţeles că nu pot fi uitate duduile-patrupede: sunt tipele alea care fac poze în patru labe şi pe care le poţi uşor confunda cu unele animale (spre exemplu, cu caprele). Trecem acum la categoria grea şi super grea. Există pe acest pământ şi nişte fătuci care papă la o masă 3 kg de ceafă de porc, nu fac sport decât atunci când apasă pe telecomanda televizorului, n-au auzit de epilat, dar, totuşi, chiar şi ele pot fi foarte sexy. Ca atare, se pozează în diferite ipostaze, mai-mai că ar vrea să le iei acasă. Dar cine să dorească un asemenea "specimen" în propria-i ogradă? Ele fac poze în căsuţa de la ţară cu soba de teracotă în spate şi cu vreo 2-3 carpete cu "Răpirea din Serai" că aşa e modelul. Dacă ai "norocul" să vezi asemenea hidoşenii, ai mari şanse să spargi monitorul calculatorului şi să vrei să ieşi afară la aer imediat. Duduii, în schimb, poartă tricouri mulate ca să ne arate că fac şi ei ceva în viaţă şi muncesc din greu la sală (chiar dacă în capul lor e beznă). Au circa 20-30 de pătrăţele pe abdomenul "lucrat" (aşa am înţeles că se zice) de care sunt mai mândri decât orice pe lumea asta. Şmecheraşii ăştia fac poze, de obicei, numai la bustul gol ca să ne arate că ştiu să calculeze aria pătratului. Uneori, ne demonstreză că au şi un stil bine definit, purtând trening cu lănţoace de aur pe afară. Tricoaşul cu două mărimi mai mic şi cu inscripţia "De Puta Madre" sau "D&G" nu trebuie să lipsească din artileria oblogatorie. Mai fac poze cu maşini, chiar dacă sunt nişte amărâţi şi maşina e a directorului vreunei bănci. Hi5-istul-cocalar va face întotdeauna poze cu bani fără număr în mână, va purta mereu cel puţin 2 lanţuri şi 4 inele pe degete, va avea mereu în discotecă ochelari pe ochii mai mult sau mai puţin divorţaţi, va avea burtoaca inclusă în dotările standard , va râgâi de fiecare dată când va avea ocazia şi nu va cunoaşte tainele limbii materne (pentru el niciodată limba nu-i o comoară, banul şi valoarea lui inventată sunt adevărate patrimonii de stat). Mulţi dintre ei îşi încordează unicul neuron până ajunge în moarte clinică, dar tot nu sunt îndeajuns de originali. Piţipoancele sunt mai inventive decât voi pe hi5, cocalarilor! Dar cea mai tare fază e să vezi comentarii de la bărbaţi de 40-50 de ani, epave plutitoare de grăsime, pentru fetiţe de 14-15 ani. Râzi de te prăpădeşti. Te pomeneşti că şi Iri a agăţat-o pe Moni tot pe hi5! Săracii, ei se cred încă foarte virili şi în putere, astfel că îşi verifică şarmul de Don Juani mioritici pe hi5! Cam aşa stă treaba cu nea hi5 ăsta. E, practic, un joc de-a râsu'-plânsu', în care, dacă nu zâmbeşti măcar o dată, sigur ai nişte problemuţe la mansardă. Iubite piţipoance, fiţi şi mai originale de-atât! Cocalarilor, încordaţi-vă pătrăţelul şi mai tare! Iar tu, cititorule, nu-i lua în serios pentru că ridicolul, kitsch-ul şi snobismul n-au fost şi nu vor fi niciodată atributele unui om de valoare!

UPDATE: Acum câteva minute, un prieten mi-a semnalat existenţa celui mai tare profil pe care l-aţi putea vedea vreodată. Râzi până te doare burta! Sunt reuniţi acolo toţi piţiponcii şi toate piţipoancele de mare efect. Am o rugăminte la ăştia care au cont pe hi5: daţi, fraţilor, comment-uri cu duiumul pentru că chiar merită. Puteţi intra în lumea-piţi de aici. 

Pământeni, găurica neagră nu ne mai înghite mâine !

De câteva zile încoace, mass-media din ţară şi de peste hotare ne bombardează cu ştiri peste ştiri ce se referă la un experiment de mare amploare ce urmează să aibă loc în Elveţia, la Geneva. Cei care nu ştiu încă despre ce e vorba, vor spune: "Mamă, ce noutate ne spune şi papagalu' ăsta...!". Experimente au fost şi vor mai fi pentru că omul simte nevoia să afle lucruri noi, să evolueze. Sute de cercetători din toată lumea au stat ei, s-au gândit mult şi ce credeţi că au făcut? Ei bine, au creat un accelerator de particule de vreo 12.000 de tone, aflat la 100 de metri adâncime sub pământ elveţian, prin care vor să recreeze Big Bang-ul (explozia de energie iniţială ce a dus la formarea Universului sau, altfel spus, primele clipe de existenţă a Universului). Da, amploarea unui astfel de eveniment e cu adevărat importantă şi de netrecut cu vederea. Dar cum de şi tanti Mariţa din Valea Dealului vorbeşte despre asta? O parte a cercetătorilor consideră că punerea în practică a acestui experiment ar putea crea ori o gaură neagră imensă ce ar "înghiţi" întreaga planetă, ori nişte găurele negre care, în timp, ar "păpa" Universul în întregime. Cu alte cuvinte, încercarea oamenilor de ştiinţă ar duce la pieirea Universului, a noastră a tuturor, a piţipoancelor şi cocalarilor, a politicienilor... Cititoarele de prompter de la TV folosesc un stereotip trendy care spune că "lumea ştiinţei s-a împărţit în două". Pe de o parte, cercetătorii care participă la iniţierea experimentului spun că acceleratorul-minune nu ne-o va aduce pe baba cu coasă la uşă, iar pe de altă parte, unii fizicieni cred că aici ne vom găsi sfârşitul. Dacă ar fi fost să ne luăm după toate pronosticurile marilor clarvăzători şi ghicitori în lună şi în stele, omenirea ar fi ajuns la pieire şi în anul 2000 şi în 2004, iar Dan Diaconescu n-ar mai fi căutat-o aşa de mult timp pe Elodia. Am fi murit cu toţii de cel puţin vreo 3-4 ori până acum (fără să-l luăm în calcul pe Nostradamus). Minunatul experiment de la Geneva ar fi trebuit să aibă loc mâine la ora 10 (ora României), dar cercetătorii au anunţat că fac doar un test premergător. Vor să vadă dacă scăpăm mâine de manelişti şi micuţii EMO... Dacă nu, mai au o şansă pe data de 21 octombrie atunci când va avea loc adevăratul experiment. Astfel, "sfârşitul lumii se amână", iar cercetătorii îmi dau şi mie voie să văd frumoasa Antalya şi să sărbătoresc împreună cu tot familionul cei 39 de ani ai lui taică-miu. Mersi mult, băieţi! Cam asta e ştirea care frământă întreaga omenire în ultimele zile. Toată lumea, de la politicieni la dudui cu poşetuţe de mii de euro pe braţ, de la repetenţi la chimie până la profesori universitari, de la băbuţe care merg la şezătoare la înalţi diplomaţi, de la burtoşi cu lănţoace la beregată până la dame de "consumaţie", tot poporul vorbeşte despre experimentul ăsta. Ca să fiu sincer, nu cred că sfârşitul omenirii stă în mâinile noastre şi nu cred nici că o mână de oameni de ştiinţă sunt atât de imbecili încât să distrugă planeta. Hai să fim serioşi! Eu unul, n-o să-mi redactez testamentul pe 20 octombrie, ci am să vă anunţ pe 21, cu zâmbetul pe buze, că încă mai vieţuiesc (dacă nu mă calcă vreun şmecher cu Hammer-ul pe stradă). Pământeni, faceţi-vă de cap cât mai aveţi timp şi feriţi-vă de gaura mică şi neagră!

UPDATE: Azi dimineaţă la ora 10 (ora României) a început minunea de experiment la Geneva şi se pare că încă mai trăim (cel puţin eu sunt viu). Pe 21 octombrie experimentul oamenilor de ştiinţă va atinge punctul maxim.

O lume fără România

România e ţărişoara aia din Europa care a reuşit să scape acum 19 ani de regimul totalitar impus de Ceauşescu. Ne-am bucurat foarte tare, ca popor, pentru libertăţile pe care ni le-au adus sacrificiile Revoluţiei din 1989. Foarte bine. Însă de atunci până în prezent România trece prin ceea ce se numeşte o perioadă de tranziţie. Adică, mai simplu, nu ne-am regăsit identitatea naţională, stagnăm, nu se mişcă mare lucru. Da, România actuala e ţara corupţiei la nivel înalt, ţara smecheraşilor care uită să se spele, ţara piţipoancelor şi a cocalarilor, ţara unei clase politice dominate de haos şi de circ, ţara în care valorile sunt răsturnate, ţara din Uniunea Europeană cu doar două autostrăzi, ţara "flegmelor" aruncate la fiecare colţ de stradă, ţara în care ce face vecinul interesează mai mult decât propria existenţă. Deşi sunt un tip optimist, cam asta e realitatea... Ca să vă edificaţi, e nevoie să scoateţi circa 5 minute capul pe fereastră. Nu mă feresc niciodată de adevăr. România devine, iată, ţara Caiacilor (graşii ăia slinoşi cu 3-4 kg de haur la gâtlej). Noi, ceilalţi, cei mulţi, devenim o minoritate într-o ţară în care şmecherii şi mafia devin majoritate. Acum o să ziceţi că sunt un om rău care doar să critice ştie... Dar, deşi sperie, cam aşa se prezintă relitatea. De linguşeli, de pupincurism, de ipocrizie şi zâmbete false aruncate aiurea sunt sătul. Aveţi acum poate impresia că scriu articolul ăsta ca să bălăcăresc şi mai rău amărâta asta de ţară. Veţi vedea că nu-i aşa... Vreau să vă arăt în cele ce urmează şi faţa

"luminată" a poporului ăstuia. România este, de asemenea, ţara care i-a dat lumii pe: Petrache Poenaru (inventatorul stiloului), Ştefan Odobleja (părintele ciberneticii), Nicolae Paulescu (inventatorul insulinei), Henri Coandă, Nadia Comăneci (prima gimnastă din lume care a primit nota 10), Dracula, Mircea Eliade, Helmuth Duckadam (a apărat 4 penalty-uri la rând), Constantin Brâncuşi. Noi avem un cimitir vesel (cel de la Săpânţa), al nostru e Maramureşul. Avem unele dintre cele mai frumoase femei din lume. Noi am inventat jocul numit oină. Suntem nişte oameni inteligenţi, nu de alta, dar a doua limbă vorbită în compania lui Bill Gates, Microsoft, e româna. Avem sărmăluţele, piftia plus multe alte mâncăruri delicioase. Românii sunt, contrar tuturor pronosticurilor, cei care au inventat berea. Oare vă puteţi imagina o lume fără toatea acestea? O lume fără România? Cu siguranţă, ar fi extrem de dificil. Iată că România înseamnă ceva pe harta lumii. Fără EA, vieţile noastre poate nu ar fi la fel de frumoase pentru că o lume fără România e o lume fără multe lucruri şi mulţi oameni importanţi! Aşa că, vizionaţi filmuleţul de mai jos şi fiţi mândri că sunteţi români!